Tacerea mieilor

De ce tace pustimea? Iar atunci cind nu tace, de ce se exprima prost? De ce acuzam tinerimea ca vehiculeaza cu dificultate un repertoriu cumplit de sarac in cuvinte? Si de ce ni se pare ca elevimea si studentimea nu mai au valori, ca nu mai cred in nimic, nu mai au idealuri, dispretuiesc cultura, se refugiaza in lumea virtuala a Internetului, vorbesc, din butoane, o limba stilcita si nu mai stiu sa pronunte cuvinte?

Exista un intreg sistem de explicatii globale, de teorii intemeiate pe evolutiile tehnologiilor de comunicatie, studii comportamentale ale consecintelor folosirii extensive a depozitelor de informatie, si cercetari de psihologie si sociologie a comunicarii. Toate astea dau siruri lungi de raspunsuri care pot lamuri intrebarile de mai sus. Mai exista insa o intrebare care, de pe buzele noastre, ale celor dintr-o lume in care totul a ajuns mai tirziu, suna in perfecta armonie cu felul in care ne-am obisnuit sa vedem lumea. Intrebarea asta e rostita dupa un oftat prelung, ca si cind autorul ei ar fi ultimul depozitar al intelepciunii si adevarului: „Ce ne facem cu pustimea asta care s-a indobitocit in ultimul hal?“.

De cele mai multe ori, dupa aceasta intrebare rostita de la inaltimea unei tribune imaginare a moralitatii si a valorii, urmeaza discursul care incepe cu „Pe vremea mea…“. Intotdeauna, „Pe vremea mea…“ inseamna carti citite, seri cu spectacole de teatru memorabile, ordine sociala, auditii muzicale, bancuri la adresa regimului comunist, tabere studentesti, Vama Veche, iesiri la iarba verde de 1 Mai, sex dupa casatorie, sau, in cel mai rau caz, dupa intrarea la facultate, scrisori caligrafiate si elaborate zile intregi, discutii despre arta, un anumit fel de stabilitate. „Pe vremea mea…“ mai inseamna idealuri, respect, veneratie pentru artisti si pentru intelectuali. Si nu arareori, nostalgia pentru „vremea mea“ are o coda, o terminatie muzicala, un refren final care deplinge faptul ca „acum nimeni nu mai are frica de nimic“. 

Sub frica pe care unii o bocesc acum, dincolo de valorile pe care le vehiculam in discursul despre tineretea petrecuta la lumina culturii, se afla o profunda frustrare. O suferinta ale carei icnete de durere razbat foarte rar la suprafata. O vina colectiva a felului in care ne-am lasat tratati cu totii, umiliti, dezumanizati, imbibati cu ideologie egalitarista, gasindu-ne, fiecare, felul propriu de a evada din real, intr-o semi-realitate respirabila. Intr-un mod profund explicabil din punct de vedere clinic, ori de cite ori vorbim despre vremurile alea de ordine, respect, cultura si valori, ceva ne inteapa inauntru, ca o ustensila chirurgicala, uitata in noi dupa coaserea ranii. Cu cit apare mai des intepatura asta, cu atit mai abitir idealizam vremea trecuta, ascunzindu-i hidosenia sub nostalgia tineretii si a felurilor personale de a depasi, prin cultura, intregi la minte, bezna si frigul din comunism. Atunci am invatat sa ne descurcam. Sa traim individual, nu in comunitate. Sa fim tratati ca „popor muncitor, mase largi de oameni ai muncii de la orase si sate“, dar sa tinem ascunsa la loc de taina candela unicitatii fiecaruia. Iar senzatia asta de eterna neducere pina la capat a lucrurilor, de profunda complicitate, de nepotolita mincarime a suspiciunii, de privire fugara, in urma, dupa o vina careia nu-i gasim un nume precis, multumitor, ne macina profund.

Am ramas cu o constiinta incarcata, dureroasa si marturisita doar la nervi, a faptului ca indaratul marilor noastre adevaruri se ascunde o nelinistitoare doza de simulare. O constiinta a faptului ca, orice-am face, cu cit strigam mai tare ca spunem adevarul, cu atit mai neconvingator suna ceea ce auzim. Discursurile noastre despre valori suna impecabil din punct de vedere muzical, dar, dupa inchiderea cortinei, ne retragem in liniste, cu un gust ciudat pe care chiar si alcoolul il inlocuieste cu greu.

Felului nostru de a defini cultura ii lipseste estuarul civilizatiei. Riul nostru de acumulari culturale se loveste de un zid gigantic si nu se varsa in experienta colectiva. Valorile noastre si modurile in care le-am dobindit sint profund individuale, lipsite de pulsatia vitala a comunitatii. Nu consensul ne lipseste in primul rind, ci exercitiul comunicarii. Predicile pe care le rostim, slefuind necroloagele civilizatiei, sint doine de jale iesite din netrairea, vreme de multi ani, a unor tipuri de experiente pe care le-am traversat doar in intimitatea lecturii.

Tinarul caruia i se psalmodiaza spectacolul ideilor si hora virtutilor, ambalate in discursuri cu retorica stufoasa, strimba din nas instinctiv. In plus, i se mai si reproseaza ca duce lumea de ripa si face sa se zvircoleasca in cripte marii creatori ai lumii. Nu stie cine sint Bach, Hans Castorp, Raskolnicov, Behemoth, Titus Andronicus, Dante, Fellini si Thelonious Monk. Asta il face, in ochii nostri, din start, vinovat. „N-are nici un Dumnezeu, e analfabet, n-are idealuri, i se rupe.“ Nu ne-am gindit nici o secunda ca felul in care ne ascundem in dosul valorilor, felul in care respingem suveran lucrurile simple, bagind in fata, de la bun inceput, marea cultura si marile asteptari, s-ar putea sa-l sufoce si sa-l indeparteze iremediabil tocmai de ceea ce am vrea sa-i fie aproape. Nu ne gindim ca are voie sa si simta cite ceva, nu doar sa acumuleze, memorind. Si pentru ca nu e o masina de reprodus texte, pentru ca nu percuteaza ca la armata, cu ce-am vrea sa-l auzim, proiectam pe el toata vina reziduala pe care n-o mai putem duce. Si el, in mod firesc, gafeaza. Sau miriie. Sau tace.