(continuare din numarul trecut)
Dar aceasta era inca prea putin. Mandria lui nu putea fi infranta decat daca avea sa fie lovit mai puternic, mai direct. In mod fulgerator i-a murit sotia, la care tinea foarte mult, lasandu-l singur cu trei copii mici. Aceasta s-a intamplat in 1918. Zdrobit prin suferinta, Tudor Popescu a inceput sa se intrebe: „Sunt eu asa cum vrea Dumnezeu sa fiu? Nu cumva din aceasta pricina nu pot sa arat nici un suflet pe care sa-l fi adus la adevar, la Dumnezeu?“
Dar iata ca in 1919, Dumitru Cornilescu a trebuit sa vina la Bucuresti pentru a duce tratativele necesare in vederea tiparirii Psalmilor si apoi a Noului Testament si a Bibliei. Ziua ducea tratative cu editurile si tipografiile, iar seara, uneori toata noaptea, discuta cu Tudor Popescu despre subiectele care ii preocupau.
Discutiile lor se invarteau tot in jurul „intoarcerii la Dumnezeu“, pentru ca unul o experimentase si stia ca aceasta constituie inceputul pentru fiecare pacatos inaintea lui Dumnezeu si cu atat mai mult pentru un lucrator in via Domnului. Fara sa ajunga la vreun rezultat, Tudor Popescu a fost totusi de acord ca Dumitru Cornilescu sa vorbeasca in biserica lui despre „intoarcerea la Dumnezeu“, si daca si in alti oameni se va produce schimbarea de care vorbea Dumitru Cornilescu, „va vedea ce este de facut“.
Dupa ce Dumitru Cornilescu a predicat de cateva ori, Tudor Popescu a incercat si el sa predice despre acelasi subiect. Avertizat ca acest lucru nu se poate face daca nu esti mai intai tu insuti intors la Dumnezeu, Tudor Popescu a raspuns: „Nu conteaza am sa predic mai intai altora.“
Intr-o duminica, pe cand zugravea cu mult talent in predica sa grozavia pacatului, a sfarsit prin a-si da seama de gravitatea propriilor sale pacate, si s-a intors astfel la Dumnezeu prin propria sa predica. De atunci a inceput sa predice prin Duhul lui Dumnezeu.
Marea confirmare
„Cine ramane in Mine si in cine raman Eu, aduce multa roada.“ (Ioan 15:5)
Ca si Dumitru Cornilescu, Tudor Popescu nu s-a multumit cu starea de liniste sufleteasca pe care o capatase el insusi. Dimpotriva, el era preocupat ca si prietenul sau, de obtinerea unor confirmari publice din partea lui Dumnezeu, iar pe de alta parte era dornic sa dea poporului vestea cea buna pe care nu o cunoscuse in activitatea anterioara. De aceea, Tudor l-a intrebat intr-o zi pe Dumitru Cornilescu: „Ce va sa zica asta ? Sunt intors la Dumnezeu, predic Evanghelia si nimeni nu se intoarce la Dumnezeu?“ Dumitru Cornilescu, care experimentase mai inainte efectul discutiilor de la om la om, i-a facut lui Tudor Popescu urmatoarea propunere: „Vezi ca unii ascultatori urmaresc cu mare bagare de seama predica. Cheama pe cativa din ei la tine acasa, marti seara, sa vorbim cu ei despre sufletele lor.“ Ideea a prins viata pe loc si in martea urmatoare 5 persoane discutau despre intoarcerea la Dumnezeu in biroul particular al lui Tudor Popescu. Trei erau inca nemantuiti, dar dornici sa afle adevarul. Primul suflet a fost castigat din prima seara. In saptamanile urmatoare au venit din ce in ce mai multi, astfel ca, in scurt timp, biroul preotului Popescu era plin. La predicile tinute in biserica, el impartasea enoriasilor nu litera moarta, ci experientele personale ale unui suflet mantuit; iar in intalnirile de marti seara discuta cu fiecare in parte problemele lor spirituale. Rezultatul acestui mod de a lucra cu sufletele nu s-a lasat mult asteptat. Curand, numarul celor intorsi la Dumnezeu a devenit tot mai mare.
Dupa terminarea traducerii Bibliei, in 1920, Dumitru Cornilescu s-a stabilit definitiv la Bucuresti, pentru a se ingriji singur de editarea si tiparirea valoroaselor manuscrise. De la o lucrare de o intensitate nemaiintalnita, dar oarecum statica - traducerea Bibliei, intr-un sat din nordul tarii, Dumitru Cornilescu a revenit deodata la o activitate publica foarte intensa. Din nou mai multe predici pe saptamana, traduceri de carti crestinesti, tiparituri, traduceri de cantari crestinesti, ingrijirea tiparirii Bibliei si a unor parti din Biblie etc. Nici o personalitate religioasa din tara noastra nu a dus o activitate atat de intensa, intr-o perioada asa de scurta, ca acest om ales al lui Dumnezeu.
Imboldul era acum insa altul, inainte de 1916 cauta, si chiar atunci cand dadea altora lucruri de prima calitate, el insusi nu era convins de ele. Acum, teologul de renume national se impunea tuturor cu o putere nemaiintalnita. Scopul principal al activitatii lui, ca si al prietenului lui nedespartit Tudor Popescu, era perfect precizat: castigarea sufletelor pentru Dumnezeu. Restul era numai un mijloc sau ceva auxiliar.
Predicile erau tinute de obicei de Tudor Popescu, dar si Dumitru Cornilescu predica adesea, mai ales inlocuindu-l pe Tudor Popescu atunci cand era obosit. La discutiile de marti seara, care cu timpul s-au transformat in adevarate adunari de lamurire a sufletelor si de castigare a lor pentru Dumnezeu, Cornilescu avea un rol deosebit.
Lucrarea facuta de Dumitru Cornilescu in timpul predicilor si dupa predici si mai ales in discutiile cu sufletele de marti seara, era asa de puternica si hotarata, incat toti cei ce l-au auzit nu pot uita rascolirea pe care au produs-o in sufletele lor. Astfel, unul dintre primii credinciosi castigati pentru Dumnezeu in acea vreme, scria acum cativa ani lui Dumitru Cornilescu:„ Imi aduc aminte de seara aceea neuitata... Era intr-o marti seara, dupa duminica Floriilor din anul 1921, cand v-am cunoscut prima data, in cancelaria parintelui Popescu, unde mai erau cateva persoane. Dupa ce parintele Popescu a citit ceva din Cuvantul lui Dumnezeu si a dat o scurta explicatie, eu am cerut voie sa spun ceva. Mi s-a dat voie si am povestit pe scurt viata mea din copilarie pana in ziua aceea, aratand ca sunt un pacatos, care am crezut ca Domnul Isus m-a spalat cu sangele Sau. Dar am marturisit ca am mai ramas cu un mare cusur: minteam. Minciunii ii ziceam cusur, nu o socoteam pacat, fiindca eram obligat de director sa mint; deci, ziceam eu, directorul raspunde! Dumneavoastra ati ascultat cu rabdare povestea vietii mele pana aici. Aici m-ati oprit si mi-ati pus intrebarea:
— Directorul iti spune sa spui minciuni, dar Cuvantul lui Dumnezeu ce zice?
— Cuvantul lui Dumnezeu ma invata sa spun adevarul, am raspuns eu.
— Fa asa si gata, ati spus Dv. foarte hotarat.
— Da, dar daca spun adevarul ma da afara din serviciu si am greutati, am copii, am zis eu.
— Ce vrei atunci, ati zis Dv., sa te dea directorul afara din serviciu, sau Domnul Isus afara din cer?
Aceste cuvinte m-au lovit adanc in inima, am plecat capul si am tacut. La despartirea noastra mi-ati aratat multa intelegere, m-ati mangaiat, dar eu eram inca ingrijorat. Domnul nostru a lucrat insa asa de minunat ca a doua zi s-a facut mare zarva cu minciuna pe care am spus-o incat a aflat si directorul care m-a chemat la el. Am avut astfel ocazia sa-i marturisesc credinta in Domnul Isus. Acest fapt m-a smerit foarte mult. Ingrijorarea mea s-a transformat in mare bucurie.“
In legatura cu lucrarea minunata pe care Dumnezeu o facea in acele vremuri cu sufletele, Dumitru Cornilescu scria: „Numarul celor ce veneau marti seara crestea mereu si mica odaie, care era biroul lui Tudor Popescu, devenise tot mai neincapatoare. Cu timpul, lucrul acesta facandu-se regulat, si metoda s-a mai schimbat. Dupa multe intalniri cu simple discutii, am inceput sa citim din Evanghelia dupa Ioan, fiecare din noi cate un paragraf si sa-l explicam, in legatura cu viata de toate zilele. Asa a mers pana la sfarsitul anului (1921). La inceput veneau numai barbati, caci socoteam ca discutiile pe care le aveam cu barbatii nu sunt potrivite si pentru femei, fiecare sex avand greutatile si particularitatile lui. Dar parca femeile nu aflau de la barbatii lor ce se facea acolo? Si de aici; dorinta lor fierbinte era: cand se vor face asemenea adunari si pentru ele? Ele ziceau: „Parinte, dar pe noi cand ne adunati? Noua cand o sa ne vorbiti?“ Raspunsul cu care scapam din incurcatura era: „La toamna, la toamna!“, caci daca pentru barbati nu aveam loc, ce avea sa fie cand am fi dat drumul si la femei?“
Prin experienta, adunarile lor laolalta s-au perfectionat necontenit. Dumitru Cornilescu, totdeauna plin de initiativa, a continuat sa faca lucrarea inceputa la Dorohoi, sa traduca cantece crestinesti, sa compuna altele si sa le adapteze la melodiile pe care le gasea in cartile comandate din strainatate. Una cate una, mica ceata de credinciosi a inceput sa cunoasca pe de rost aceste cantari, pe care le intonau la biserica, acasa si chiar la lucru. La scurt timp, Dumitru Cornilescu a tiparit prima carticica cu 47 cantari crestinesti.
(continuare in numarul viitor)
de: ALEXANDRU MAIANU