Alexandru George: Oameni si umbre, glasuri, taceri

din pagina literara realizata de: Prof. Alina Vance

„Tanarul Alexandru George, lucrand in catacombe, cu un cuvant pe care el insusi l-a folosit repetat pentru a-si descrie situatia in anii cei mai duri ai comunismului, pleaca de la Proust intr-o cautare nu atat a timpului pierdut si a epifaniilor memoriei involuntare, cat a proceselor prin care amintirea se impleteste cu fictiunea si oamenii din perspectiva eului narator se transforma in umbre. Cautarea mai e si a unui timp netrait, pentru a fugi din timpul trait: a unui timp istoric personalizat prin imaginatie, printr-o convingatoare translatie imaginativa a ocupatiei rusesti a Romaniei dupa Cel de al Doilea Razboi Mondial, asa cum a trait-o autorul, in episodul central al ocupatiei nemtesti a Bucurestiului in timpul Primului Razboi Mondial (...).“- Matei Calinescu

Lui Alexandru George ii place sa experimenteze. Structura romanelor lui este inedita de la un roman la celalalt. Intr-o dimineata de toamna (1989) este partial teatral-replicile personajelor sunt insotite de ,,indicatii scenice“-partial epistolar, Seara tarziu (1987, ed. a II-a 1998) este un roman cu forma de jurnal, Caiet pentru.. .(1984, ed. a II-a 2000) contine o autobiografie si un jurnal, fictionale ambele, bineinteles, Dimineata devreme (1986, ed. a II-a 2001) este un roman-colaj etc. Oameni si umbre, glasuri, taceri este conceput sub forma unei autobiografii fictionale plasmuite din materialele puse la dispozitie atat de memoria cat si de imaginatia personajului narator, rezultand un amestec insolit.

Trebuie spus inca de la inceput ca acest roman a avut un destin ingrat. A fost scris pentru sertar pe cand autorul avea 26-27 de ani (intre anii 1955-1957, reluat in 1959) publicat pentru prima data intr-o versiune prescurtata in 1996 la editura Albatros cu titlul Oameni si umbre si in cele din urma integral in 2003 la editura Polirom. A procedat bine Alexandru George publicandu-si romanul in integralitate pentru ca aceasta a doua varianta este mult imbogatita stilistic, textul este migalos lucrat, fiecare cuvant este cantarit atent si plasat in matrita potrivita, ideile exprimate sunt indelung adancite si tatonate. A doua varianta publicata nu vine ca o completare factuala, in Oameni si umbre nu lipsesc episoade sau intamplari, ci sunt inlaturate tocmai pasajele care adancesc idei deja exprimate. Ma voi limita la un singur exemplu, desi se pot da o multime la fel: ,,Tacerea din podul copilariei mele o simteam nefireasca, adaugata de cineva care voia sa se ascunda.“ (versiunea 1996, p.17) devine ,,Tacerea din podul copilariei mele, o simteam nefireasca, adaugata de cineva care voia sa se ascunda, era aceea a unor fiinte vii stand intr-o amutire prefacuta si incordata pana la tipat.“ (versiunea 2003, p.18). Laconismul primei versiuni, vadit fortat in comparatie cu a doua, inseamna si o inevitabila saracire stilistica a romanului, frumusetea stilistica fiind unul din punctele lui forte.

Granita dintre realitate si fictiune este incerta in roman. Realitatea propusa este una alternativa care i se substituie celei obiective. Instanta suprema este naratorul-protagonist: ,,asupra acestui univers eu am un drept, pot izola fapte petrecute, pot decupa siluete, pot alege numai intamplari semnificative, ma pot folosi de oameni si de umbrele lor asa cum vreau, le pot modifica destinul, ii pot suprapune pina la confuzie...Ba chiar pot, la randu-mi imagina contururi si apoi transforma umbrele in oameni, le pot da miscarile voite de mine, fara sa ma limitez la ceea ce a fost candva realitatea lor. Le pot introduce si delimita in cadre. Acceptand lumea ii pot da eu o semnificatie, pot trece cu vederea unele existente, pot introduce pe altele in jocul meu propriu, pe cine vreau, cum vreau...“ (pp. 464-465). Un adevarat maestru papusar este naratorul nostru manipuland dupa voie existentele celor din jur, tragand sforile textului, care i se supune docil. Tot un joc este textul si pentru autor care in pasajele despre scrierea romanului, ca cel de mai sus, se identifica total cu naratorul omnipotent. O dovada este faptul ca in romanul, Intr-o dimineata de toamna, Alexandru George pune aceeasi problema: ,,Are cineva dreptul sa transforme oamenii din jurul lui (...) in «personaje»?“, putin mai incolo tot el raspunde ,,orice om poate fi un personaj“ adaugand ca ,,autorul creeaza personajul, nu doar il descopera...“ (pp. 5-6).
Artizan talentat, Alexandru George isi pigmenteaza demersul ludico-experimental cu o adevarata teorie a conceptului de umbra, care dobandeste in roman multiple valente: umbrele-amintiri, oameni sau intamplari imortalizate in memorie, stop-cadre inramate de timp, personajele-umbre, partea lor ascunsa, misterioasa, incerta, umbra-iluzie, adaosurile imaginare ale naratorului, umbra-proiectie fantomatica.

Oameni si umbre, glasuri, taceri este in primul rand un roman asupra memoriei cu legile ei subiective si capricioase. Cu toate acestea romanul nu este unul proustian decat, poate, partial.

Amintirile sunt luate pe rind si analizate static fiecare in parte, naratorul incearca sa le defineasca si sa si le explice, ,,cum devin ele o realitate constienta e cu totul alta poveste si nu asta ma preocupa pe mine acum“ (p. 426). Ele sunt prinse in angrenajul de retrospectii parcurs de fluxul confesiv al naratorului-protagonist. Intregul roman este, de fapt, un sir lung de retrospectii si introspectii. Caci naratorul urmarind firul retrospectiilor, coboara tot mai adanc in propria-i lume interioara tapetata cu amintiri. Baricadat in trecut, devine un prizonier al propriului demers confesiv.

Fascinatia irepresibila pentru trecut nu este una inerenta inaintarii in varsta, ea a existat din copilarie, de pe vremea cind el nici nu avea un trecut. Neavand, si-l procura. Podul casei ,,era tocmai trecutul care-mi lipsea la varsta aceea frageda, desi el trebuia sa existe, era latura misterioasa a existentei noastre (...) o fantana a adancurilor...“ (p. 14), ,,o alta lume“ (p.15), ,,depozit de umbre“ (p. 518). Podul, ,,spatiu consacrat de mine“ deoarece ,,doar eu ii dadeam o semnificatie, ca un raspuns secret“ (p.19), are un statut special, exercita fascinatie asupra protagonistului in vremea copilariei precum camera Sambô din romanul Noaptea de Sanziene. Spatiu simbolic, intunecat, este un depozit in care sta incuiat un intreg trecut, in care lucrurile stau ingramadite la intamplare, cum stau amintirile, roase de timp, uzate de atatea si atatea retrairi, in obscuritatea memoriei. Functia recuperatoare a podului din copilarie o are in perioada studentiei (din Germania) sala de lectura unde inducem proiectiile spectrale ale milioanelor de personaje care populeaza cartile, iar la maturitate...autobiografia, in paginile careia migreaza toate fantomele si umbrele reale sau imaginare care l-au bantuit vreodata: ,,toate umbrele au coborat (...) in aceste foi evocatoare de hartie, alipindu-se la tot ce a devenit fiinta vie prin inchipuirea mea“. Amintiri sau plasmuiri, nu mai conteaza, ,,hotarul dintre cele doua nivele nu mai exista, totul s-a cufundat in adinc si pare a reveni numai de acolo“ (p.518) pentru ca ,,a fi artist (...) inseamna (...) a pune pe acelasi plan realitatea cu inchipuirea“ (p. 522).

Trecutul se fictionalizeaza pentru ca ,,trecutul poate fi si facut, adica nu doar imaginat ci adus la voia fiecaruia prin eliminari, reduceri si comprimari“ (p. 426). La fel stau lucrurile si cu personajele. De fapt nici nu stiu daca personajele sunt intr-adevar personaje. Sunt foarte tentata sa afirm ca naratorul este unicul locatar al propriei lumi metabiografico-fictionale, toti ceilalti nefiind altceva decat niste umbre resuscitate, apoi scoase dintre mii de amintiri prafuite care-si asteapta rabdatoare randul sa iasa afara din negura trecutului. Personajele-umbre nu au o existenta proprie, prin ele insele, nu sunt personaje in mod ,,constient“ sunt doar niste remanente inregistrate subiectiv de propria-i memorie. Memoria lui se interpune intotdeauna intre noi, lectorii, si personaje. Datorita acestui fapt le simtim inoculate personajului narator, ceea ce ma indreptateste sa afirm ca ele sunt, pe hartie, niste alter-ego-uri ale protagonistului, de care el poate dispune oricand si oricum. De aceea romanul ,,autobiografic“ nu degenereaza intr-unul de dragoste (povestea cu Ama). Nicaieri nu intalnim defularile nude ale indragostitului fara speranta de a-si implini dragostea cu femeia iubita, dimpotriva, are detasarea perspectivica pe care doar trecerea timpului o poate oferi. Nici in roman detectivistic nu se converteste confesiunea naratorului (uciderea lui Mario). Aceasta ,,grila“ este eliminata de la bun inceput. Din acest punct de vedere consecventa autorului este remarcabila. Nu aluneca in digresiuni, dominandu-si textul cu o ambitie si tenacitate foarte rar intalnite.

Daca naratorul are putere deplina asupra personajelor-umbre, nu putem spune acelasi lucru despre evenimentele istorice care dau buzna in viata particulara a individului. Personajul narator e prins si el, fara sa vrea, in iuresul lor. In cadrul naratiunii ele au multiple functii: au rolul de a dinamiza actiunea, de a conferi autenticitate si un suport temporal, marile evenimente istorice mentionate fiind repere temporale foarte utile. Se vorbeste despre: rascoala din 1907, razboiul impotriva bulgarilor din 1913, izbucnirea Primului Razboi Mondial din 1914, intrarea Romaniei in razboi in 1916, ocupatia germana a Bucurestiului si a altor teritorii, sfarsitul razboiului, revolutia socialista din Germania postbelica, unde se afla naratorul in perioada studentiei etc. Romanul este si unul istoric constituindu-se intr-o adevarata cronica a perioadei razboiului, atmosfera paroxistica, panica, dezumanizarea, o perioada in care traiectul particular al destinelor este suspendat, destinul general inlocuindu-l pe cel individual. Desi se insista mult pe contextul istoric nu acesta este in centrul atentiei naratorului, in roman legile memoriei primeaza, naratorul nu se abate de la traseul interior, de aici rezultand sinusoida temporala daca privim romanul din perspectiva evenimentelor exterioare.

Un mozaic temporal si al perspectivei (copilarie-maturitate, exterior-interior) formeaza flash-back-urile din roman, fiind aranjate dupa criterii personale, ca pozele intr-un album. Iar amintirile personajului narator nu sunt o masa inerta de inregistrari factuale. Alexandru George paseste dincolo de linia voalat-ambigua a lumii contururilor, patrunzand iscoditor in partea ei de umbra. Unicul cod care-i permite accesul acolo, printre reflexiile interioare ale realitatii ornate de imaginatie, este cuvintul. Perfect constient de acest lucru, autorul alege atent cuvintele, le slefuieste, apoi le aranjeaza meticulos, textul rezultat constituindu-se intr-o veritabila bijuterie stilistica ce merita sa fie expusa in vitrina in care stau marile opere ale literaturii romane.