Camil PETRESCU (1894-1957)
Fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, inainte de nasterea scriitorului) si al Anei, a fost crescut de familia subcomisarului de politie Tudor Popescu, din mahalaua Obor. Cele patru clase primare le face, la o scoala din Gura Oborului Vechi (1905); continua studiile la colegiul “Sf. Sava” si la liceul “Gh. Lazar” (sectia reala) din Bucuresti. Urmeaza, din 1913, Facultatea de filosofie si litere din Bucuresti, unde-l are ca profesor, printre altii, pe P.P. Negulescu. Debuteaza la Facla (1914), sub pseudonimul Raul D., cu articolul Femeile si fetele de azi. In timpul primului razboi mondial, isi intrerupe studiile si ia parte la cateva campanii importante (1916-18), experienta traita acum furnizandu-i materia romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930). Tot acum concepe si redacteaza dramele Jocul ielelor (1916-19) si Act venetian (1919). Dupa razboi (luandu-si licenta in filosofie - 1919), se muta pentru o vreme (1919-21) la Timisoara, unde lucreaza ca profesor si gazetar. Aici isi definitiveaza volumul de Versuri (care va aparea in 1923) si drama Suflete tari (premiera in 1925). Inca din 1920, colaboreaza la Sburatorul, iar la reintoarcerea in Capitala, se alatura pentru scurta vreme grupului de scriitori din jurul acestei reviste. Publica la majoritatea revistelor literare ale epocii; intemeiaza si conduce Saptamana muncii intelectuale si artistice (11 numere, in 1924) si Cetatea literara (1925-26), pe care le-a folosit pentru a sustine teoria „noocratiei necesare“.
In 1926, piesa Mioara cunoaste o cadere rasunatoare, fapt ce-l indeparteaza, pentru o vreme, de teatru. O larga reputatie ii vor aduce, insa, cele doua romane: Ultima noapte... (1930) si Patul lui Procust (1933). Anul 1933 marcheaza si disocierea publica a scriitorului de Sburatorul si de conducatorul acesteia, prin pamfletul critic Eugen Lovinescu sub zodia seninatatii imperturbabile. Vreme de 10 ani (1933-43), Camil Petrescu abandoneaza preocuparile literare, dedicandu-se unor studii filosofice (nutrea chiar ambitia unui sistem personal: „substantialismul“ - sistem pe care l-a si configurat intr-o substantiala lucrare, publicata, insa, postum, abia in 1988: Doctrina substantei). Dupa razboi, scrie (fara sa-l termine) romanul Un om intre oameni (I-III) si piesele Balcescu si Caragiale si vremea lui (1957). In 1948, este ales membru al Academiei Romane.
In Modalitatea estetica a teatrului (teza de doctorat, sustinuta pe 9 aprilie 1937, magna cum laude), Camil Petrescu foloseste direct metoda de cercetare substantialista, care porneste de la postulatul „spatialitatii timpului in regiunea psiho-sociala“, postulat din care decurge ideea conform careia „cea mai mare parte si cea esentiala dintre motivele structurale ale trecutului se regasesc in structurile actuale“. Pe plan literar, a luptat cu tenacitate impotriva a ceea ce el numea „spiritul calofil“; modelul suprem al literaturii devenea, in felul acesta, „jurnalul“, confesiunea. Prin campania impotriva „stilului“ a intemeiat, de fapt, un nou stil narativ, pe care romanul romanesc modern avea sa-l adopte deindata, si de care nu avea sa se separe curand. Dupa „momentul Liviu Rebreanu“, ne aflam deci in prezenta unui alt „moment“, pe care suntem datori sa-l numim „momentul Camil Petrescu“.
G. CALINESCU (1899-1965)
Fiul Mariei Visan din Zavideni-Olt; este infiat, la 7 ani, de familia C-tin Calinescu din Iasi. Scoala primara la Iasi si Bucuresti, gimnaziul “Gh. Sincai” si liceul “Gh. Lazar” la Bucuresti, urmate de Facultatea de litere (1919-23) si studii la Scoala Romana din Roma (1923-28). Este profesor la Timisoara si Bucuresti (1928-35), colaboreaza la revistele Roma (1924), Universul literar, Viata literara, Sburatorul, Gandirea; scoate revistele Sinteza (1927) si Capricorn (1930). Din 1930, codirector, cu Mihai Ralea, la Viata romaneasca. Ajunge doctor in litere al Universitatii din Iasi (1936), cu o teza despre manuscrisul eminescian Avatarii faraonului Tla; conferentiar (1937) de estetica si critica literara la Facultatea de litere din Iasi. Aici, in 1939, scoate Jurnalul literar, foaie de critica si istorie literara. Din 1945, ajunge profesor de istoria literaturii romane moderne la Facultatea de litere din Bucuresti, iar in 1949 este ales membru al Academiei Romane. A dirijat ziarele Tribuna poporului (1944) si Natiunea (1946), revistele Lumea (1945) si Studii si cercetari de istorie literara si folclor (1952). Scos de la catedra in 1948, de catre regimul comunist, va fi rechemat abia in 1961, ca „profesor onorific“, la Facultatea de litere din Bucuresti.
A publicat monografii, o monumentala istorie a literaturii romane, studii, conferinte si eseuri, romane (Cartea nuntii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru), volume de versuri (Poesii, 1937 si Lauda lucrurilor, 1963), teatru, efemeride (Cronicile optimistului, 1964). Monografia Viata lui Eminescu (1932) a atras de la inceput atentia si pretuirea; biografie literara neromantata, in cadente de poem epic si portret intelectual al geniului, e o scriere inimitabila, intemeiata pe documentul esential al operei poetului careia i se consacra si un amplu studiu privind filosofia teoretica si practica, cadrul psihic, cadrul fizic, tehnica, locul in literatura romana si universala. Initial in cinci volume, studiul despre opera - intitulat chiar Opera lui Mihai Eminescu (1934-36) - a fost refacut ulterior in doua volume, cu precizari sintetice referitoare la temele romantice, tehnica interioara si exterioara, si cu intregiri in privinta culturii poetului si descrierii operei. Contributia esentiala consta in revelarea operei postume, ca si necunoscute, a ineditelor eminesciene, multe scoase la iveala intaia oara.
Calinescu si-a definit criteriile sistemului sau estetic si metoda sa istoric-literara in Principii de estetica (1939) si intr-un eseu din 1947, Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica. Contrar scientismului pozitivist, Calinescu concepe istoria literaturii ca pe un scenariu dramatic cu intrari si iesiri, ca pe o epopee cu eroi si forme, din succesiunea necauzala a carora putem determina capacitatea de creatie a poporului roman si trasaturile caracterului national. Tot un portret de tip saite-beuvian este monografia Ion Creanga (1938), unde biografia este mai intinsa decat studiul operei, farmecul acesteia fiind (dupa Calinescu) inanalizabil. Lui Creanga i se descopera specificul in jovialitate de tip rabelaisian, in gnosticismul de sorginte folclorica, in eruditia paremiologica si in fabulosul realist. Aceste monografii si studii preced Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941). Surprinzatoare, la Calinescu, este in primul rand puterea sa de miscare in toate perioadele literaturii romane, unde cu unicul criteriu al valorii estetice intreprinde cea mai indrazneata reconsiderare a fenomenului artistic din cate s-au facut.