Recenta inflamatiune publicistica generata de acea emisiune a dnei Eugenia Voda, in care dl Ion Cristoiu a fost tandru cu memoria Capitanului readuce in discutia publica de la noi dilema morala esentiala cu care lumea a iesit din secolul al XX-lea: comunism vs fascism, Gulag vs Auschwitz, Stalin vs Hitler. Aceasta discutie nu se va opri curind pentru ca exista multa frustrare in chestiune. Sint multi cei care cred ca, in numele unei mai apasate condamnari a fascismului, comunismul trebuie scuzat putin. O astfel de atitudine a luat, deja, forme legale: diferenta de reglementare la nivel european, inclusiv la noi, in privinta propagandei fasciste si a propagandei comuniste, in favoarea celei din urma, este o realitate incontestabila. Nu sint deloc putini, pe de alta parte, cei care cred ca efortul de a pune in adevarata lumina comunismul s-ar face dimpreuna cu acoperirea hidoseniei fascismului.
Orice om de bun-simt va reactiona imediat spunind ca nu e loc de versus intre cele doua nume ale ororii. Si totusi, dialogul despre memoria acelor timpuri asa se poarta. Tentatia de a considera un genocid un pic mai rau decit celalalt pare, la limita, fireasca. In fond, trebuie sa stim care este cel mai rau lucru care ni s-a intimplat vreodata, trebuie sa-l putem numi, sa-l putem identifica, sa-l putem evoca, cind e cazul, cu precizie. Mai departe, pentru a opera cu un instrumentar obiectiv, „stiintific“, se numara mortii, se numara anii, se numara populatiile cuprinse de plaga, se impart mortii la ani, pentru a se stabili si compara ceva ce ar putea fi viteza de propagare a nebuniei ucigase etc. De fiecare data, concluziile sint diferite. Masurabile statistic, totalitarismele genocidare par a nu permite clasamente. Pentru o data, statistica sustine etica. Si totusi, de ce ne simtim obligati sa decidem care a fost raul cel mai rau? Nu ca as avea o problema cu asta in sine, dar prima consecinta este ca cealalta crima a fost mai putin rea si asta, din principiu, nu pot accepta, pentru ca prea multi oameni sint dispusi sa-si contureze preferintele pe logica raului mai mic. Cred ca, oricit am fi de tentati sa facem altfel, trebuie sa ne mentinem in planul echivalentei morale depline cind vorbim despre comunism si fascism. Insa, asta nu trebuie sa insemne ca sintem obligati ca, de cite ori denuntam comunismul, sa ne referim, echivalent, la fascism, sau de cite ori denuntam fascismul sa ne referim, simetric, la comunism pentru a cauta un fel de „corectitudine politica“.
Exista, cred, o confuzie de planuri in aceasta discutie. Eu vad cel putin trei planuri care trebuie discutate separat si niciodata puse impreuna, pentru ca amestecarea lor produce o judecata confuza si iritabila. Primul plan – si cel care ar trebui sa le oculteze pe toate celelalte – este pur moral. Aici, cum spuneam, nu se admit ierarhii intre comunism si nazism. Nu pentru ca judecata morala nu ar trebui sa fie nuantata, ci pentru ca, in acest caz, cei doi termeni ai comparatiei au depasit, fiecare luat in parte, limita pina la care nuanta se mai justifica. Minuirea nuantei este necesara pina la un punct. Dincolo de acel punct, nuantarea echivaleaza cu imoralitatea. Nu sint suficient de intelept sa pot identifica cu precizie punctul de la care nuantarea este oribila si devine complicitate, in general. Dar stiu bine ca acest punct exista si ca atit comunismul cit si nazismul sint mult dincolo de el, oriunde am decide sa-l plasam.
Al doilea plan pe care trebuie sa purtam discutia este cel temporal. Astfel, ajungem la cazul particular al Romaniei. In cazul nostru, comunismul s-a petrecut ieri, iar fascismul alaltaieri. Unii spun ca trebuie sa subliniem cu precadere ceea ce s-a petrecut alaltaieri, pentru ca se uita mai usor decit ceea ce s-a intimplat ieri. Aici, am o obiectie. In 2011, dupa cite ne spun studiile sociologice, comunismul insusi pare sa alunece din ieri in alaltaieri. Memoria comunismului devine tot mai imprecisa, mai indepartata, mai putin pregnanta, asa cum este, de o generatie cel putin, memoria fascismului. In plus, memoria colectiva – atit de usurica in privinta celor petrecute alaltaieri – nu e deloc mai riguroasa cind e vorba despre ceea ce s-a petrecut ieri. Plasat in orizontul memoriei, ieri nu este cu mult diferit de alaltaieri. Uitarea sau memoria falsa, idilica isi produc toxinele si in privinta celor de ieri si a celor de alaltaieri.
Al treilea plan pe care sintem obligati sa ne plasam este cel al sesizarii pericolului. In fond, ne amintim ca sa ne pazim. Pastrind intacta teza perfectei echivalente morale a comunismului si fascismului, avem datoria sa gindim si sa ne exprimam in termenii pericolului. Se stie, iminenta este parte a naturii pericolului. Nu merg la studii sociologice, dar ma intreb care dintre cele doua amenintari de moarte (comunismul si fascismul) este iminenta pentru noi? Aceste rinduri nu vor sa lamureasca ditamai problema (n-as fi in stare), nu vor sa afirme convingerea mea (am facut-o cu alte prilejuri si o voi face si de acum inainte), ci vor, doar, sa sugereze o posibila metoda menita sa asigure o dezbatere curata si, foarte important, utila.
S-a intimplat sa vad emisiunea si nu ma pot abtine sa nu-mi spun si eu parerea. Consideratiile dlui Cristoiu despre Zelea Codreanu au fost exagerate si nici unda evidenta de simpatie cu care domnia sa vorbea despre fostul lider legionar (pe care il considera un erou romantic, un cavaler al idealurilor pure) nu mi se pare adecvata, dat fiind faptul ca vorbea, totusi, despre un practicant al asasinatului. Dar nici nu cred ca, pentru aceste afirmatii ale dlui Cristoiu, dna Eugenia Voda trebuia sanctionata in vreun fel.
de Sever Voinescu
DILEMAVECHE