In fiecare an, dupa ce ninge si zapada se topeste, vine vremea cea mai rea a Orasului nostru, altfel iubit. Atunci, din pacate, ies la iveala lucruri care, pe sub zapada curata, printre copacii infloriti sau frunzele ruginii sint mai putin vizibile: si anume, murdaria si precaritatea spatiului in care ne invirtim.
Imi pare rau s-o spun, dar nu mai e, de ceva timp, o placere sa mergi pe jos prin Bucuresti. Doar daca esti adeptul esteticii derizoriului sau vrei sa pornesti un studiu antropologic al marginalilor...
In primul rind, decorul insusi nu e cel mai fericit cu putinta, ci de-a dreptul bacovian: „negru profund, noian de negru“ („Negru“), sau, in cel mai fericit caz, gri. Strazile sint pline de noroi, iar stresinile curg ingrozitor. In dreptul unora dintre ele scrie – ce-i drept – „Atentie, cad turturi!“ si e pusa cite o sfoara care sa te faca sa ocolesti respectiva cladire.
Daca o ocolesti, insa, trebuie sa te dai jos de pe trotuar. Ca atare, intri, in mod automat, pe teritoriul de drept al masinilor. Nu spun ca masinile ar fi atit de nebune incit sa dea, cu singe rece, peste pietonii ce inainteaza, timid, pe marginea carosabilului. Doar ca, pieton fiind, simti o oarece teroare, de fiara amenintata si vesnic cu urechile ciulite, atunci cind te misti pe un teren nesigur.
E adevarat, poti alege varianta trotuarelor, in ciuda avertismentelor afisate, asa cum, de altfel, multi o fac. Totusi, daca urmaresti stirile, vei afla ca au fost deja citeva cazuri de persoane accidentate in urma prabusirii peste ele, in plina strada, a unor fragmente de cladiri. Caci nu numai turturii sint periculosi la casele din jur, ci si tencuiala. De altfel, daca te uiti mai atent la multe dintre cladirile pe linga care treci, mai cu seama in zonele centrale, vei vedea in ce stare decrepita sint, parca de-a dreptul gata de cadere (in ciuda urmelor evidente ale maiestatii de altadata ce se ghicesc printre crapaturi...).
Repet, poti totusi face abstractie de toate aceste semne apocaliptice si alege... confortul trotuarului. Numai ca mai exista, din pacate, si alti locuitori ai acestuia, nu foarte agreabili: primii ar fi ciinii. Nu, nu sint nici pe departe o dusmanca a lor, ci dimpotriva – o iubitoare. A multora dintre ei, cu exceptia celor pe care ii simt amenintator de aproape de piciorul meu. Si a celor care, cu sau fara ajutorul stapinilor, considera trotuarul meu, biet pieton, drept WC-ul lor. Facind din mersul meu pe strada unul ocolit, cu si mai multe obstacole.
Dar nu toti ciinii sint periculosi sau neplacuti; unii pot fi chiar agreabili. Asemenea celui care m-a privit in ochi, circumspect, acum citeva zile; apoi s-a indreptat hotarit spre un sac de gunoi aruncat in apropiere, l-a luat cu totul in coltul lui si a inceput sa cotrobaie in el. In orice caz, mai agreabili decit anumiti semeni de-ai nostri, oameni.
Oamenii pe care ai ocazia sa ii intilnesti pe strada in plina zi, cind majoritatea cetatenilor seriosi lucreaza, undeva in confortul si rutina birourilor, nu sint dintre cei despre care inveti la scoala, in manualele standard: cei care isi fac treaba pentru „binele omenirii“. Sint, mai curind, ori cei care au muncit cindva (pensionarii), ori cei incapabili (sau nedoritori) s-o faca (ar mai fi rentierii, dar cred ca acestia nu-si pierd timpul pe strazi precum Timpului, Inisor sau Duzilor...). Pe multi dintre acestia am fost uimita sa-i vad... vorbind singuri: unii dintre oamenii ce treceau pe linga mine prin mocirla strazilor isi miscau buzele incet, emitind vagi frinturi de sunete...
Am mai vazut adolescenti marginali hlizindu-se in grupuri, usor agresivi fata de ceilalti, sau unii singuratici, haladuind, pur si simplu; un cuplu de aurolaci lovindu-se si iubindu-se, succesiv; nebuni decretind apocalipse; batrinei imbracati dupa un amestec de mode si epoci, tirindu-si sacosele; un negru linistit urcindu-se in troleibuzul 92, pe la Mosilor. Si pe mine insami, la fel de cenusie ca lumea pietonala pe care o observam, la prima mina...
Iaromira POPOVICI
Dilema Veche