Mihai EMINESCU (1850-1889)
Este al saptelea din cei 11 copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de tarani romani din Bucovina, si al Ralucai, din familia micilor boieri Iurascu din Joldesti. Copilareste la Ipotesti; inscris la National-Hauptschule din Cernauti, in clasa a III-a (1858), absolva scoala primara in 1860. Urmeaza apoi K.K. Ober-Gimnasium-ul din Cernauti, dar in anul al doilea fuge de la scoala si se intoarce la Ipotesti, nesuportand rigorile formale ale disciplinei scolare. Cu reveniri la gimnaziu - ca „privatist“ -, cu noi evadari (in 1864 era copist la Tribunalul din Botosani), incearca, fara succes, sa recupereze examenele pierdute, pana cand, in 1866, moartea iubitului si stimatului sau magistru il indeparteaza definitiv de Cernauti, dar ii prilejuieste si debutul literar cu o poezia: La mormantul lui Aron Pumnul. O luna mai tarziu, debuteaza in revista oradeana Familia cu poezia De-as avea, salutata de directorul publicatiei, Iosif Vulcan, care-i si schimba numele in Eminescu.
Parasind Bucovina, rataceste prin Transilvania si Muntenia, ca sufleur si copist in trupele lui Iorgu Caragiale, Pascali sau la Teatrul National din Bucuresti, pana cand acest vagabondaj este intrerupt de interventia tatalui sau. Caminarul il trimite pentru studii superioare la Viena, desi se pare ca poetul tot nu-si terminase gimnaziul. La Viena (1869-72) audiaza, ca „Ausserordentlich“, cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann si Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, de medicina si economie politica, citeste intens filosofie, se orienteaza in stiinte (preocupari de fizica, matematica, chimie etc. va avea pana la sfarsitul vietii), desfasoara o activitate entuziasta, agitatoric nationala, in cadrul societatii „Romania Juna“ si leaga cateva prietenii trainice (cu Slavici, de ex.). Dupa o perioada de colaborare la Familia, incearca o apropiere de cercul junimist, in care lucrarile sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii; primele poezii trimise revistei Convorbiri literare (1870-71: Venere si Madona, Epigonii, Mortua est!) ii servesc lui Maiorescu drept argumente principale spre a defini „directia noua“ in literatura romana.
In 1873 Eminescu revine in tara; dorind sa-l pregateasca pentru o cariera universitara, Maiorescu il determina sa-si continue studiile, la Berlin, cu ajutor banesc acordat de „Junimea“. Intre 1872-74, audiaza, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie (tinute de Zeller, Duhring, Althaus s.a.), de istorie (Lepsius), de limba sanscrita si mitologie comparata, fara a-si incheia insa studiile. Reintors la Iasi, lucreaza ca director al Bibliotecii centrale (1874), ca profesor la Institutul academic, ca revizor scolar (1875-76, cand il cunoaste pe Creanga), apoi ca redactor la Curierul de Iasi (sau „foaia vitelor de pripas“, cum ii va zice mai tarziu). Din 1877 este redactor la Bucuresti (alaturi de Slavici si Caragiale) la Timpul (organul central al Partidului Conservator). In paralel cu o prodigioasa activitate literara, in care Eminescu creeaza si definitiveaza partea cea mai consistenta, mai ridicata valoric, a poeziei sale, urmeaza sase ani de epuizanta activitate jurnalistica: activitate performanta in cel mai inalt grad, dar incheiata, prematur, prin izbucnirea bolii care marcheaza destinul tragic al familiei Eminovici si pune capat istovitoarei tensiuni a gandului eminescian. Poetul, care dezvaluise „setea de repaos“ a lui Hyperion, se cufunda in nebunie ca intr-o salvatoare uitare. Volumul de Poesii editat de Maiorescu in decembrie 1883 dezvaluise culturii romane fenomenul Eminescu si, odata cu el, propriile ei posibilitati latente, nebanuite. Dar, in timp ce spiritualitatea romaneasca ajungea la cunoasterea de sine prin poezia eminesciana, poetul rugii din Oda („Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma“) se indeparta de propria-i creatie, supravietuindu-si dureros intr-o lunga agonie de sase ani, cu rastimpuri de luciditate si constiinta deplina a bolii si a prabusirilor launtrice.
Lucian BLAGA (1895-1961)
Fiul preotului Isidor Blaga si al Anei este crescut intr-o familie cu traditii intelectuale; isi face studiile elementare la gimnaziul german din Sebes si pe cele medii la liceul romanesc din Brasov (1906-1914). Pentru a nu fi incorporat in armata austro-ungara, se inscrie la Institutul teologic din Sibiu, pe care-l absolva in 1917. Frecventeaza cursurile Facultatii de filosofie din Viena, obtinand titlul de „doctor“ (1920). Intre 1920 si 1926, este redactor la revistele Cultura din Cluj si Banatul din Lugoj. Colaboreaza la numeroase publicatii, cu eseuri si cu poezii. In 1926 intra in diplomatie, fiind, succesiv, atasat de presa si consilier la legatiile Romaniei din Varsovia, Praga, Berna si Viena, apoi ministru plenipotentiar la Lisabona. In 1935 i se confera „Marele premiu“ al Academiei Romane, al carei membru va fi ales in anul urmator. Patru ani mai tarziu, paraseste activitatea diplomatica; ocupa catedra de „filosofia culturii“ ce i se creaza la Universitatea din Cluj. Este demis de autoritatile comuniste in 1948, lucrand, pana la moarte, ca bibliotecar la filiala clujeana a Institutului de istorie a Academiei. Primul volum de versuri, Poemele luminii (distins cu Premiul Academiei) apare in 1919, iar prima drama, Zamolxe, in 1921. Intre 1921 si 1943, publica volumele de poeme Pasii profetului, In marea trecere, Lauda somnului, La cumpana apelor, La curtile dorului, Nebanuitele trepte si mai multe piese de teatru: Tulburarea apelor, Mesterul Manole, Avram Iancu s.a. Poeziile scrise dupa 1943, si grupate in patru cicluri (Varsta de fier 1940-1944, Cantecul focului, Corabii cu cenusa, Ce aude unicornul) vor fi editate postum. Opera filosofica, alcatuind un sistem, cuprinde patru trilogii (a cunoasterii, a culturii, a valorilor, cosmologica), la care se adauga mai multe volume de eseuri. Blaga a fost unul dintre intemeietorii revistei Gandirea (1921); spiritul operei sale, mentinut cu consecventa, a ramas insa strain de orientarea ortodoxista, ceea ce a dus dealtfel la polemica (inca din 1925) si apoi la parasirea definitiva a revistei (1941). Asimilat adesea expresionismului - pe care l-a sustinut teoretic, dandu-i o acceptie larga, de „stil al nazuintei spre absolut“, conforma cu propria sa filosofie a culturii, si cu care opera lui prezinta anumite similitudini -, Blaga este in realitate un poet cu vocatia clasica a transparentei si a masurii. Hronicul si cantecul varstelor, autobiografie in stil goethean, are in primul rand o mare valoare documentara: formatia scriitorului e infatisata aici ca revelatie succesiva a naturii, culturii si istoriei; acestea sunt si temele mari ale operei sale, dominand cate una dintre zonele ei: poezia, filosofia, teatrul. Prin Blaga, mai mult decat prin oricare dintre poetii de dupa primul razboi mondial, poezia noastra regaseste amploarea extraordinara a viziunii asupra naturii, deschiderea spre „totul“ cosmic si spre sensul metafizic pe care le cucerise prin Eminescu.