(continuare din numarul trecut)Impotriviri
„In ziua aceea s-a pornit o mare prigonire impotriva Bisericii...“ (Faptele Apostolilor 8:1)
Cand Dumnezeu binecuvinteaza lucrarea facuta prin unsii Sai, totdeauna apare impotrivirea celui rau. Asa s-a intamplat si in cazul lucrarii incepute de Dumitru Cornilescu si Tudor Popescu. Dupa cum s-a aratat mai inainte, cele mai cunoscute fete bisericesti si teologi de frunte au privit la inceput cu simpatie si chiar au facut publicitate lucrarii, prin scrierile lor. In ciuda aprecierilor care erau insusite de toata lumea, a venit pe nesimtite vremea ca spiritul sa se confrunte cu tipicul, credinta vie cu formele inchistate.
In timp ce in predici cei doi vorbeau despre o mantuire numai prin Hristos, in slujbele religioase Tudor Popescu era nevoit sa urmeze tipicul traditional. Convingerile personale erau insa mai puternice decat traditiile de veacuri, despre care cei doi au ajuns (uneori) la convingerea ca nu se potrivesc cu Biblia. Si au inceput sa elimine pas cu pas ceea ce trecea peste incredintarea lor. Aceasta a declansat o reactie din ce in ce mai indarjita, cu atat mai mult cu cat preotul Tudor Popescu intentiona sa ramana in Biserica Ortodoxa, dar sa lucreze conform convingerilor sale.
Lupta a devenit foarte indarjita. De fapt, la aceasta lupta Dumitru Cornilescu si prietenul sau au participat mai ales ca implicati in sufletele lor, pentru ca nu duceau aceasta lupta cu arme ascutite, ci doar isi expuneau deschis convingerile la care ajungeau pe masura ce trecea timpul. Clerul insusi s-a divizat atunci in doua: o ceata care apara salbatic si fara abatere datinile stramosesti si alta ceata, care fara sa accepte in totul ideile innoitoare ale celor doi, atrageau totusi atentia asupra starii deplorabile in care se gasea biserica oficiala. Astfel, despre starea grava a acesteia, arhimandritul Scriban scria atunci in revista „Neamul romanesc“: „Pretutindeni este lipsa de viata... O astfel de biserica (...) devine o anexa politica, iar de viata religioasa nu mai poate fi vorba. Ea duce o existenta egala cu moartea... Aceasta a fost biserica bizantina, lacas decorativ, din care spiritul se stingea... Mostenirea aceasta au capatat-o toate bisericile (...); toate au caracterele sterilitatii ca un viciu de nastere.“
In aceeasi vreme, scriitorul roman Gala Galaction scria: „exista oameni care nu dau pe la biserica decat in zile de sarbatoare, o data pe an, care nu stiu nici decalogul, nici simbolul credintei, care nu se spovedesc si nu se impartasesc niciodata, care nu cred nici in Tatal, nici in Fiul, nici in Duhul Sfant, acesti oameni fac si desfac totul in biserica romaneasca...“
Cele scrise si publicate de Dumitru Cornilescu si Tudor Popescu nu semanau deloc cu aceste anateme aruncate la adresa bisericii, din care insisi autorii lor faceau parte. Poetul Dimitrie Nanu arata atunci ca, prin contrast cu acestia, „Tudor Popescu s-a multumit sa implante in sufletele credinciosilor calea mantuirii indicata de Hristos, fara sa se razboiasca nicidecum cu ratacirile trecutului. Stia ca, primenindu-le sufletele, cojile au sa cada de la sine.“
Convinsi de adevarul cuprins in miscarea de la „Cuibul cu Barza“, de curatia spirituala a promotorilor ei, scriitorii citati, care nu indrazneau insa sa paraseasca biserica oficiala, prevedeau un exod al sufletelor dinspre biserica oficiala catre noua miscare.
Astfel, arhimandritul Scriban continua: „Daca starea noastra bisericeasca nu se schimba si fabricile oficiale urmeaza mai departe sa confectioneze preoti, dascali si episcopi, toata lumea iubitoare de Hristos se va duce dupa Tudor Popescu, dupa Cornilescu si dupa alti revolutionari, care se pregatesc in umbra.“
Lupta publica si mai ales cea subterana au devenit tot mai acerbe. Obiectivul ei era ca preotul Tudor Popescu sa fie eliminat din biserica. Totodata, Dumitru Cornilescu, desi nu avea o pozitie oficiala ca sa poata fi judecat, constituia un spirit prea ascutit in coasta fetelor bisericesti care se erijau in aparatori ai bisericii. Iar spiritul lui ascutit, convingerile lui puternice si influenta de care se bucura in toate cercurile religioase si laice din tara, faceau din el unul dintre obiectivele principale ale loviturilor lor.
„Experimentarea personala si intima a harului lui Dumnezeu este singura temelie a vietii crestine.“ D. Cornilescu
Partea a treia
In exil
„Eu zic Domnului meu: «Tu esti Domnul meu, Tu esti singura mea fericire!»“(Psalmul 16:2)
Peregrinari
„Ascultati Cuvantul Domnului, neamuri, si vestiti-l...“ (Ieremia 31:10) Divergentele doctrinare foarte ascutite declansate intre Dumitru Cornilescu si aparatorii ortodoxiei ajunsesera la un nivel asa de ridicat, incat unii chiar se temeau pentru viata lui. S-a ajuns astfel la ideea ca ar fi bine ca el sa plece pentru un timp din tara, pentru a permite spiritelor sa se linisteasca. De aceea, in iulie 1923, in urma unei convorbiri avute cu Patriarhul Miron Cristea care pretuia pe Dumitru Cornilescu, acesta a fost sfatuit sa plece din tara pentru o perioada mai lunga. In acelasi an, Dumitru Cornilescu avusese un conflict cu generalul Rusescu, a carui sora frecventa adunarile crestine. Generalul Rusescu s-a considerat insultat de Cornilescu, deoarece ii spusese ca este pacatos, ca nu este credincios si de aceea l-a provocat la duel.
La 1 iulie 1923 Dumitru Cornilescu a plecat impreuna cu Tudor Popescu in concediu, in Germania. Cu aceasta ocazie, s-au oprit mai intai la o casa de odihna pentru credinciosi de la Blankenburg, a carei adresa Dumitru Cornilescu o gasise cand era student, pe revista cu care era invelita una din cartile pe care directorul seminarului i le-a dat sa le citeasca, in timpul calatoriilor facute la Londra pentru tiparirea Bibliei. Dumitru Cornilescu mai fusese in acest loc, unde facuse cunostinta cu un pastor credincios, Ernest Modersohn. In fiecare vara acesta tinea un studiu biblic. El facea parte din cultul protestant, dar nu s-a despartit niciodata de aceasta biserica, desi participa activ la o miscare neoprotestanta numita Geminschaft. Datorita situatiei oarecum comune pe care o aveau, precum si conceptiilor asemanatoare, intre cei doi preoti romani si pastorul Modersohn s-a realizat o prietenie stransa. In unele publicatii ale sale, pastorul Modersohn recunostea ca el insusi a fost binecuvantat prin legatura cu acesti doi credinciosi romani.
Modersohn a prezentat pe cei doi preoti tinerilor pastori adunati la cursul de vara si i-a invitat sa vorbeasca. Dumitru Cornilescu a facut-o cu mare retinere, deoarece considera ca nu stie destul de bine limba germana. Dar toti cei de fata s-au aratat interesati de lucrarea celor doi romani. In timp ce, foarte transpirat, Cornilescu se plimba apoi pe aleile parcului inconjurator, o persoana care participase la discutie, s-a apropiat de el si l-a incurajat, spunandu-i ce mult bine au facut sufletului ei cele auzite din partea lui. Modersohn insusi a fost profund impresionat de cele spuse de Cornilescu, care reprezentau experiente de viata. A colectat pentru el o mare suma de bani si i-a oferit-o. Se gasea in strainatate sustinut tot de subventiile printesei Callimachi.
Cornilescu a vizitat mai multe case de odihna pentru credinciosi, si chiar a stat catva timp intr-o casa de odihna de la Erholungheim. Dumitru Cornilescu a acceptat invitatia pe timpul vacantei de a le vorbi musafirilor, dar nu a ramas pentru totdeauna acolo, cum a fost rugat. Astfel, a inceput o perioada lunga de peregrinari prin mai multe case de odihna, case particulare si hoteluri din diferite tari europene, inainte sa dea curs chemarii care avea sa-si puna pecetea pe cea mai lunga perioada din viata lui.
In septembrie 1923 pleaca in Elvetia si locuieste la Iverdon, la niste prieteni, intre octombrie 1923 si iulie 1924 este invitat de un avocat la Londra sa predice Evanghelia in aceasta tara. Acest timp l-a folosit si pentru a duce tratativele necesare cu Societatea pentru Raspandirea Bibliei in Anglia si Strainatate, pentru ca aceasta sa-si asume sarcina tiparirii Bibliei traduse de el, spre a fi scutit de grija banilor necesari publicarii ei. Cu aceasta ocazie s-a intalnit la Londra cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Miron Cristea, care ducea in acelasi timp tratative pentru ca societatea respectiva sa publice traducerea bisericeasca a Bibliei. Dupa indelungate discutii, societatea a acceptat numai traducerea efectuata de Cornilescu, si i-a solicitat pregatirea unei editii noi, lucru pe care l-a inceput imediat lucrand la ea mai intai la Londra si apoi in Elvetia.
In august si septembrie 1924 a studiat in Franta, la Bologne, iar apoi la o statiune din Savoie - Mornex, la o casa de odihna pentru credinciosi, unde de asemenea a fost invitat sa predice. A facut acest lucru impreuna cu preotul G. Criveanu, mai tarziu episcop al Husilor.
S-a intors in Elvetia, locuind mai intai la Lausanne si apoi la St. Gallen, vestitele statiuni de odihna. In acest timp a lucrat la noua editie a Bibliei, a predicat unde era invitat si a pregatit pentru publicare unele din predicile sale in limbile germana, engleza si franceza. In mai iunie 1925 il regasim in Franta, probabil pentru a-si ingriji sanatatea din ce in ce mai subreda, in iulie-august ale aceluiasi an, calatoreste din nou in Anglia pentru intalniri cu agentii Societatii Biblice Britanice, fiind totodata invitat sa se odihneasca in casa unui credincios bogat, la Illford.
Inainte de a se stabili definitiv in Elvetia, dand curs invitatiei mai vechi primita in Germania cu 4 ani in urma, sta la Cannes, in Franta, unde lucreaza, scrie, si pregateste pentru publicare materialele acumulate pana atunci.
Landli
„Neamurile se framanta, imparatiile se clatina, dar glasul Lui rasuna...“(Psalmul 46:6)
Era un barbat bine facut si desi avea talia potrivita, dadea impresia unui om de statura inalta. Ascendentul pe care-l avea asupra altora era evident, chiar inainte de a incepe sa vorbeasca. Dupa aceea, captiva irezistibil! Avea fata ovala, fruntea lata si parul castaniu. Impresiile contradictorii la prima vedere, de nespusa bunatate si cea de o hotarare nestramutata, erau date de zambetul abia perceptibil care ii flutura permanent pe fata si de ochii caprui, profunzi, care priveau parca dincolo de suprafata lucrurilor si fapturii omenesti.
Abia depasise 35 de ani si parintele Cornilescu avea in spate o viata extrem de zbuciumata. Cateva cute adanci i se imprimasera pe fata. Erau un rezultat al luptelor permanente pe care le dusese si al sanatatii din ce in ce mai subrede. Uneori, ele dadeau impresia ca vijeliosul de altadata se apropia de sfarsitul calatoriei.
(continuare in numarul viitor)