Martisorul lui Arghezi, sub zapada

Casa in care scriitorul Tudor Arghezi a trait alaturi de familia sa, intre 1930 si 1967, e inca foarte vie, de parca stapanii ar fi doar putin plecati. Duminica, 6 martie, fiica poetului, Mitzura Arghezi, asteapta publicul la sarbatoarea Martisorului.
De pe strada Martisor nr. 26, o bucata de vreme mergi pe o alee inghetata, admirand copacii bine ingrijiti din livada de pe stanga, inconjurata de un gard. La capatul aleii, bati la o toaca ruginita, la intrarea in a doua curte. De pe gard se inalta conacul imbracat in zapada. In asteptare, ma uit peste gard la nucul care vegheaza mormintele sotilor Arghezi. Sunetul prelung al toacei, diiiing-daaang, imi aminteste de perioada monahala a lui Arghezi, dar si de razvratirea poetului din „Psalmi”.  
„Ei, e iarna grea acum, de parca nu ar bate primavara la usa...Sa vedeti insa ce frumos e in aprilie-mai, de Sfantu Gheorghe (n.r. - 23 aprilie), cand liliacii de pe alee infloresc, iar ramurile cu florile lor se unesc ca o bolta. E ca-n basme. Ce mai, Martisorul e taram de poveste, trebuie sa veniti mai la primavara”, ne sfatuieste tanti Jenica, ingrijitoarea casei. Ne spune de la inceput ca ea nu e muzeograf si sa nu o luam in seama. Se simte insa cat de mult iubeste  locul: vorbeste cu caldura, se uita cu tandrete la lucruri si stie, amanuntit, istoria fiecarui coltisor. Martisorul e parte esentiala din viata Jenicai si a celorlalte persoane, muzeografi si paznici joviali, toti angajati de Muzeul National al Literaturii Romane.
Cei patru-cinci caini legati incep sa bata tare la noi. Numai Lola, o catelusa maidaneza, alba cu doua pete roz, ne adulmeca si da din coada, prietenoasa. Pana a ajunge la casa, ma opresc intai la mormantul lui Arghezi si al sotiei sale, Paraschiva, si aprind doua candelute.

Ma chemi din departare
Recitesc ultimele versuri, scrise de Arghezi cu doua zile inaintea mortii, la 12 iulie 1967, dedicate Paraschivei, sotia care murise cu un an inainte. Versurile sunt inramate, in facsimil, si in camera lui de lucru: „Ma chemi din departare si te ascult/ N am sa te fac, pierduto, sa ma astepti prea mult”.
„Doamna Paraschiva a plantat cu mana ei acest nuc...”, imi sopteste tanti Jenica. Epitaful scris de Tudor Arghezi (Ion N. Theodorescu) si daltuit pe lespedea mormantului mentioneaza ca e „nascut in Bucuresti, la 21 mai 1880, cu origini parintesti in Gorj”.Povestea lor de dragoste a prins cheag in 1916: la 5 noiembrie, Arghezi s-a insurat cu bucovineanca Paraschiva Burda, pe care o cunoscuse in 1910. Prin devotamentul ei nemarginit, Paraschiva, pe care a numit-o „sotia, sora si prietena de-o viata”, i-a inspirat numeroase poezii de dragoste, dar si romanul „Ochii Maicii Domnului” din 1934.
In 1924 si, respectiv, 1925, s-au nascut cei doi copii ai lor, Domnica si Iosif, alintati Mitzura si Barutu. Domnica si-a capatat numele dupa ce Arghezi a citit intr-un dictionar japonez ca Mitzura inseamna raza de soare, iar Iosif a fost numit Barutu, de la modul cum spunea „da barutu” (paharutul), cand era foarte mic. Mitzura l-a adorat pe tatal ei, iar acesta a iubit-o, la randul sau, nespus. De altfel, fetita ii ascutea creioanele, si, existand o legatura foarte stransa intre cei doi, in prezenta ei Arghezi scria poezii. Si astazi, portretul Mitzurei, ochelarii poetului, creioanele se afla inca pe masa de lucru a lui Arghezi.

Diploma lui Zdreanta
Ma opresc afara si la mormantul si la cotetul lui Zdreanta, „cel cu ochii de faianta”, catelul care mi-a mangaiat copilaria. Mi-aduc aminte de intalnirea catelului cu Arghezi, asa cum a povestit-o el: „Ograda e un refugiu al tuturor animalelor prigonite de concetateni, aruncate, alungate, batute, flamande. Pe Zdreanta l-am gasit prabusit in irisii aleii. Era ca o sarica flocoasa, baltata, cocolosita. Si-a ridicat capul patrat, napadit de buruienile unui chici, care-i acopereau ochii cu barba incalcita”, „schimonosita faptura” fiind adoptata pe loc de copii. Tanti Jenica imi povesteste ca, in urma cu ceva vreme, un  grup de copii din Mizil au venit la Martisor tinand un catel de plus in brate, un Zdreanta in miniatura,  si o diploma-declaratie de dragoste pentru catelul nepereche. Doamna Mitzura a fost atat de impresionata de gestul lor incat a asezat catelul, alaturi de jucariile ei si ale lui Barutu, in camaruta lor de odinioara.
Despre atmosfera lor din casa, unde Paraschiva gatea dumnezeieste, a scris si Serban Cioculescu, in 1926: „Cand m-a poftit intaia oara la masa, la el acasa, in familie, l-am observat mancand incet si in tacere, dupa expresia lui, calugareste. Mitzura si Barutu observau aceeasi tacere, de arhondaric, cu o cumintenie exemplara. Intre feluri, se pastra aceeasi regula monahiceasca, pentru ca dupa desert, la o cafea cu coniac sau lichior, sa se dezlege limbile (...)”.

Universul casnic
Casa, alcatuita din parter si etaj, are in jur de 18 camere si mai multe dependinte. Multe obiecte traditionale au fost aduse din Bucovina: un tulnic, putine, obiecte de artizanat, butoiase pentru tuica sau fuiorul de tors al Paraschivei. Scriitorul avea stupi de albine si teascuri de zdrobit strugurii. In conacul in care a locuit poetul, incepand cu 1930, te intampina mobilierul de cires, biblioteca cu 7.000 de volume, tablouri, icoane vechi de peste 150 de ani, obiecte de arta, fotografii, documente originale din istoria familiei, medalii (inclusiv Premiul Herder), macheta casei folosita in filmul „Doi vecini” din 1959 al lui Geo Saizescu, in care a jucat si Mitzura Arghezi.
Ma amuza ochelarii de motociclist ai poetului. Pasesc timid pe langa sobele din teracota albastra sau prin laboratorul in care facea Arghezi parfumuri. Studiez gramofonul, samovarul, jucariile si tablitele de scris din camera copiilor, sevaletul la care picta doamna Paraschiva. Parca imi vine sa ating periile de par ale stapanei casei, dar si paltonul, palariile, umbrelele lui Arghezi, valizele cu care pleca in calatorii sau chiar si sabia cumnatului Stamatiade. Vitrina cu bibelouri, masa din sufragerie, toate au ramas neschimbate. O fotografie cu Galaction, imbracat in preot, se poate vedea in tipografia-muzeu.
La cenaclul lui Macedonski, Arghezi l-a cunoscut pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va ramane prieten apropiat peste sase decenii, „ca doi plugari vecini, intalniti primavara pe brazda si aprinzandu-si unul de la celalalt luleaua”. De altfel, poetul a fost prieten bun si cu pictorul Stefan Luchian, fiindu-i acestuia alaturi in momentele grele ale bolii.
Ma impresioneaza tablourile de Francisc Sirato, portretele realizate de Rodica Maniu, picturile lui Nicolae Darascu, bustul scriitorului, opera a sculptorului Oscar Han, alaturi de alte lucrari de Alexandru Macedonski, Iosif Steurer sau Constantin Calafeteanu.Intr-o alta camera gasesc aparatul de radio Atwater Kent, adus de Tudor Arghezi in 1927, dar si un magnetofon din 1956, un dulapior vechi, de peste un secol, o fotografie a scriitorului la 82 de ani (lucrarea artistului fotograf Aurel Mihailopol), harti cu sageti, marcand traseul calatoriilor si traducerilor poetului in lume.
Potrivit testamentului lui Arghezi, casa a devenit memoriala, fiind inaugurata la 20 mai 1974, sub patronajul fiicei poetului, doamna Mitzura Arghezi, cea care se ingrijeste de Martisor cu o dragoste netarmuita. De altfel, duminica, 6 martie, Mitzura Arghezi asteapta publicul la sarbatoarea Martisorului.

Prin ochii lui Anania
 „Prin primavara lui 1942 visam - din ce in ce mai insistent - sa-l cunosc pe Arghezi, sa-l zaresc macar departe, sa-l vad de aproape, sa-l pipai si sa urlu: Este! (...)
Am urcat un maidan plin cu gunoaie si balarie, sub care se intindeau imense gradini de zarzavaturi, pana spre Cocioc. Orasul ramasese undeva departe, usor inecat in pacla. Mihai a deschis o portita de lemn, stiuta si folosita doar de intimii casei. M-am trezit intr-o vasta ograda cu pomi scunzi si ierburi inalte, dincolo de care se profilau acareturile unui fel de conac. O droaie de caini, legati in osebite laturi ale gospodariei, au inceput sa latre toti deodata.
Eram, cum se spune, foarte emotionat. Paseam in universul concret al unui poet mare, autorul Psalmilor, chinuitul metafizic, demiurgul ranit, ingerul bolnav. Presimteam ca o sa ma balbai. Gazda i-a facut semn ca se sfadea cu niste oameni, zilieri, care trebuiau platiti. Aveam impresia ca ma zapacesc. (...) Aproape ca n-am bagat de seama cand omuletul scurt si plinut, cu rame groase la ochelari, indreptandu-si mersul leganat spre mine, mi-a intins mana. Glasul ii era inca nervos. - Iarta-ma, parinte, sunt niste magari din mahalaua mea, pe care-i tocmesc cinstit sa-mi sape la vie. Ei bine, toata ziua se duc la gard sa se p..., iar seara pretind polul intreg. Fir’ar ai dracului!... Apoi, cu un suras diafan: - Poftiti, va rog, in casa!”.  - (Text scris de Valeriu Anania in 1942)

Omul sfinteste locul
In 1926, Arghezi a cumparat un teren de 17.240 de metri patrati, in vecinatatea Inchisorii Vacaresti, unde si-a construit casa de la Martisor. A facut-o din nimic, erau aici numai maracini. „Cand am cumparat terenul ca sa-mi cladesc casa, confratii ma cam luau peste picior. Ziceau ca n-am sa fac prea multi purici pe aici”, a scris Arghezi. Parintii scriitorului nascut in Bucuresti au fost originari din judetul Gorj, „cel mai sarac si mai pietros din regiune”, dupa propria marturisire, cu „tarani primitivi” si un „folclor admirabil”: „Cu vocabularul restrans al cutitului isi aranjau ei taraseniile de dragoste sau interesele. In ce ma priveste, cred ca si eu port in umbra o particica din acest cutit familial”. Poate de dorul acelor plaiuri, Arghezi a construit Martisorul, pe dealul Piscului, in vecinatatea Inchisorii Vacaresti si a Cimitirului Bellu. La inceput, Arghezi a sadit, pe teren,  pomi fructiferi si vita-de-vie. Constructia casei si a anexelor gospodaresti, inclusiv tipografia, s-a prelungit timp de cincisprezece ani.
In timp, scriitorul a observat ca oamenii din mahala atarnau pe visini snururi rosii si albe, pentru a le spori holda de peste an, obicei vazut de Arghezi la bunicii din Oltenia. Acestea i-au inspirat numele casei, „Martisor”, vestitor de primavara.  Pentru ca strada, sau, mai bine zis, mahalaua, nu avea un nume, poetul a impamantenit acest nume.„Cand m-am asezat eu aici, totul era pustiu. A trebuit sa fac pionierat. M-am luptat cu primarii si am introdus apa, lumina, am izbutit sa se pietruiasca bucata asta de ulita si sa se faca o strada, am adus cel dintai telefon de prin partea locului”, a povestit scriitorul.
Toti peretii casei au ferestre, nu era lumina electrica si lumina venea prin geamuri.  Telefonul i l-a aprobat directorul Societatii de Telefoane, „un american care invata romaneste citind cartile mele. Cand i-am prezentat cererea si a vazut ca eu sunt Arghezi, mi-a spus ca stalpii de la Sfantu Gheorghe pana la poarta mea ii va pune societatea, dar in curte la mine va trebui sa-mi platesc stalpii. Era legalist, americanul... Pe urma au inceput sa se aseze si altii in preajma mea”, scria Arghezi in 1956. Intre 1935 si 1937 a fost ridicata cladirea anexa care a servit drept tipografie, in 1948 fiind nationalizate masinile de tiparit „Bilete de papagal”.