Un bilant al împlinirilor si dezamagirilor din ultimii 20 de ani

Ana Blandiana: “Imaginea mea literara a fost intunecata de zoaiele vietii publice

“Cei ce isi exprima enervarile, disperarea, revolta in mod anonim pe bloguri nu sunt mai putin vegetali decat parintii lor care aplaudau la sedinte de partid si barfeau acasa cu telefonul acoperit cu perna. Iar a te lasa manipulat de televiziunile de scandal si drogat de emisiuni vulgare de divertisment si de filme violente de serie C nu e mai putin periculos si degradant decat a-ti fi fost frica de Ceausescu. Ba e chiar mai demn de dispret, pentru ca nu mai este o chestiune de teroare, ci una de subcultura. Deci tot rezistenta prin cultura este solutia.” - Ana Blandiana

Important nume al rezistentei prin cultura, poeta Ana Blandiana vorbeste intr-un interviu pentru Romania Libera despre viata literara pre si postdecembrista, despre „icoanele” literaturii romane si ale luptei anticomuniste, dar si despre necesitatea infiintarii unui muzeu al comunismului la Bucuresti.
In contextul disputei initiate de Herta Müller legata de pasivitatea intelectualilor romani in timpul dictaturii comuniste, Ana Blandiana poate fi un exemplu de disident care nu numai ca nu si-a „prostituat cuvintele”, cum declara filosoful Gabriel Liiceanu, ci le-a si folosit ca arme. Ana Blandiana a militat dupa Revolutie pentru constientizarea atrocitatilor regimului de neagra amintire, ea fiind membru fondator al Aliantei Civice si al Memorialului de la Sighet, important institut de cercetare a crimelor comunismului.
Cat de greu a fost sa deveniti o voce atat de puternica in poezie intr-o lume care a fost mai mereu „terenul de joaca” al barbatilor?
Mi-a fost atat de greu din alte puncte de vedere incat pe acesta nici nu l-am sesizat. De altfel - poate pentru ca am situat intotdeauna poezia undeva deasupra clasificarilor, care nu suporta atribute - nu m-am considerat niciodata o femeie care scrie versuri, ci, eventual, un poet care intamplator este femeie. Iar aceasta perspectiva a fost, in cele din urma, acceptata de toata lumea.
E adevarat ca la aceasta a contribuit, probabil, faptul ca, dupa prima poezie publicata la 17 ani, tuturor publicatiilor din tara li s-a atras atentia ca „sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dusman al poporului”, incat patru ani mai tarziu cand, atmosfera incalzindu-se putin, am redebutat, toata lumea si-a adus aminte ca sunt acea fetita persecutata de la Cluj si am fost privita cu o atentie speciala si comprehensiva. Ceea ce din punctul de vedere al intrebarii dvs. ar putea fi interpretat ca o confirmare a proverbului care spune ca „tot raul este spre bine”.
„Rezistenta prin cultura este cel putin la fel de necesara azi ca si ieri” Poezia mai poate astazi aduce la viata un „popor vegetal”?
Mi se pare mie sau sugerati intr-adevar ca ieri poezia era in stare de un asemenea miracol? Si, daca da, ar putea fi numit acesta rezistenta prin cultura? Nu sunt sigura de proprietatea termenilor, nu stiu daca nu ar fi mai exact sa vorbim despre supravietuirea prin cultura, a supravietui fiind, de altfel, primul dintre sensurile verbului a rezista: a ramane in viata. Iar simplul fapt ca, iata, comunismul, cel putin ca sistem, a disparut, in timp ce cultura produsa in timpul lui continua sa existe, o dovedeste cu prisosinta.
In ceea ce priveste cel de-al doilea sens al verbului a rezista - a te opune, a lupta impotriva -, exemplele sunt mai putin spectaculoase si, chiar cele care au existat au fost tavalite prin noroiul „Romaniei Mari” si nu mai intereseaza pe nimeni azi. Dar faptul ca au fost scriitori interzisi, faptul ca au fost scriitori in inchisori nu va spune nimic, daca nu despre impotrivirea lor, cel putin despre spaima autoritatilor de posibila lor impotrivire? Cel de-al doilea mare val de teroare (primul fusese in 1945-1953), acela din 1958-1959, a cuprins incredibilele procese ale Lotului Noica-Pillat si ale Lotului Scriitorilor Germani in care pentru orori imaginare s-au dat pedepse de pana la 25 de ani de munca silnica. Aceasta represiune profilactica impotriva scriitorilor da masura capacitatii literaturii de a fi periculoasa pentru dictatura.
Iar intrebarea dvs. se refera nu la trecut, ci la prezent si viitor si, cu riscul de a va soca, raspunsul meu este ca rezistenta prin cultura este cel putin la fel de necesara azi ca si ieri. Dar nu sunt chiar sigura ca la fel de eficienta. Oricum, daca „vegetal” inseamna - in contextul poemului citat - indiferent, amorf, incapabil de reactie si de impotrivire, atunci este vorba de trasaturi colective care continua sa existe.
Cei ce isi exprima enervarile, disperarea, revolta in mod anonim pe bloguri nu sunt mai putin vegetali decat parintii lor care aplaudau la sedinte de partid si barfeau acasa cu telefonul acoperit cu perna. Iar a te lasa manipulat de televiziunile de scandal si drogat de emisiuni vulgare de divertisment si de filme violente de serie C nu e mai putin periculos si degradant decat a-ti fi fost frica de Ceausescu. Ba e chiar mai demn de dispret, pentru ca nu mai este o chestiune de teroare, ci una de subcultura. Deci tot rezistenta prin cultura este solutia.
„Uniunea Scriitorilor era infinit mai importanta decat azi” Cum ati compara viata literara a inceputurilor dvs. cu cea de azi?
Atunci lipsea libertatea, acum lipsesc responsabilitatea si intelepciunea de a o folosi. Ma refer, evident, la libertatea vietii literare, nu cea a scrisului, pentru ca aceasta din urma, atunci ca si acum, n-a depins decat de cel ce scrie: tot ce puteau face ceilalti era sa impiedice ca aceasta libertate interioara, atunci cand exista, sa ajunga la cititori. In mod paradoxal insa, viata literara era mult mai vie decat acum.
Ma refer la perioada dintre 1965 si 1982, pentru ca inainte a fost proletcultismul, pe care din fericire nu l-am prins, iar dupa a inceput sa se intunece si sa incremeneasca din nou totul. In intervalul respectiv insa, Uniunea Scriitorilor era infinit mai importanta decat azi, era singura institutie in interiorul careia existau alegeri libere si cadeau la vot toti scriitorii membri ai Comitetului Central sau ai Marii Adunari Nationale. De unde rezulta ca turnatorii si colaboratorii Securitatii pe care ii descoperim acum nu erau nici majoritate, nici liderii de opinie.
Mi se pare straniu si deprimant ca, in conditiile libertatii si intr-o tara in care ar mai fi atatea de schimbat, chiar si numai din punct de vedere cultural, scriitorii au incetat sa reprezinte in societate o voce institutionala.
Mai au astazi tinerii poeti pentru ce sa „lupte”? Viata noastra de acum mai este propice poeziei?
Niciodata viata n-a fost propice poeziei. „La ce bun poetii in vremuri de restriste?”, se intreba Hölderlin. Iar vremurile au fost intotdeauna mai mult sau mai putin de restriste.
Poetii sunt cei care, intr-o lume stapanita de Rau si de Urat, lupta sa tina aprinsa flacara Binelui si Frumosului, facand din poezie un izvor al iubirii si un scut, aproape magic, impotriva urii. Asa se explica, de altfel, confuzia care se produce uneori intre marea poezie si mistica. E adevarat insa ca, cel putin din acest punct de vedere, nu toti cei care scriu versuri sunt poeti.
„N-o sa-mi iert niciodata ca nu am avut curajul sa sunam la poarta lui Blaga”
Ce „duhuri” literare din prima tinerete va „populeaza” amintirile? Cine erau atunci „patriarhii” poeziei? Va ocroteau venerabilii poeti sau va puneau la „colt”?
La inceputul anilor ‘60 am locuit in Cluj. Erau ultimii ani ai lui Blaga, dar nu l-am cunoscut. N-o sa-mi iert niciodata ca nu am avut curajul sa sunam la poarta lui, nu departe de capatul strazii Andrei Muresanu. Locuiam „in gazda”, cum se spunea ardeleneste pe atunci, in acelasi cartier si ne plimbam pe langa casa lui, ca si pe langa cea a lui Ion Agarbiceanu - venit din celalalt secol, dar inca in viata - privind cladirile ca pe niste ilustratii de manual, trecand pe celalalt trotuar cu speranta de a-i putea zari la fereastra. De fapt nu cred ca era atat lipsa de curaj, cat mai degraba lipsa de imaginatie: pur si simplu nu ne imaginam ca am putea sa-i cautam, asa cum nu ne-ar fi venit in minte sa telefonam unei icoane.
Mai tarziu, la Bucuresti, aveam sa-l cunosc pe Geo Bogza care, cu mult inainte de a ma cunoaste, doar pentru ca stia ca n-am voie sa public pentru ca tata e inchis, mi-a trimis la Cluj o superba libelula prinsa cu un ac pe o scandurica pe care scrisese: „Anei Blandiana, careia ii doresc sa devina la fel de faimoasa ca si Ana Karenina, dar cu un alt destin”. Desi imi dadeam seama ca nu e decat un fel de gluma („marca Geo Bogza”, aveam sa descopar mai tarziu), am fost profund emotionata si recunoscatoare pentru gestul care parea ca vine din istoria literaturii. Geo Bogza, nonconformistul anilor ‘30, la senectute se imblanzise, il frecventa pe Parintele Cleopa la Sihastrie (il salvase din inchisoare), il omagia pe Arghezi si ii ocrotea pe tinerii saizecisti - pe Nichita sau pe mine.
Ce va lipseste cel mai mult din acea perioada?
Intalnirile cu cititorii. Invitatiile din scoli, din universitati, din institutele de cercetare. Sentimentul de comunicare si chiar de comuniune in care ei respirau moleculele de libertate din versurile mele, iar eu imi incarcam bateriile din atentia, emotia si empatia lor.
Daca ar fi sa faceti un top al implinirilor si unul al dezamagirilor postdecembriste, cum ar arata acestea?
Pentru primii zece ani de dupa ‘90, implinire a fost constructia Aliantei Civice care, prin tot ce a realizat - de la marile mitinguri si marsuri pana la coagularea unei opozitii politice - a invatat o populatie, lipsita de cuvant aproape 50 de ani, sa spuna «NU» si sa incerce sa-si gandeasca destinul. Alianta Civica a fost alambicul in care s-au distilat ideile si solutiile care trebuiau sa transforme libertatea obtinuta in ‘89 intr-un stat de drept: toate conditiile integrarii europene se regasesc cu zece ani inainte, pe cand nu eram inca membri ai Consiliului Europei, in proclamatiile si declaratiile de principii ale Aliantei Civice, fara presiunea carora n-ar fi putut fi imaginata alternanta la putere si posibilitatea integrarii euroatlantice.
Este o implinire pentru care am platit enormul pret de a nu fi fost in tot acest timp numai scriitor, nu numai in sensul ca am scris mai putin decat inainte de ‘89, cand nu faceam nimic altceva, ci si in sensul ca imaginea mea literara a fost intunecata de zoaiele vietii publice, ceea ce trebuie sa recunosc ca nu as fi crezut ca e posibil. Si asta in pofida faptului ca absenta mea din viata literara romaneasca a fost dublata in acest timp de o prezenta internationala tot mai accentuata, prin traduceri (46 de volume de poezie si de proza aparute in 23 de limbi) si nenumarate participari la festivaluri de poezie, lecturi publice, conferinte in universitati europene.
In deceniul de dupa 2000, implinire au fost cele trei volume de poeme noi: „Soarele de Apoi” (2000), „Refluxul sensurilor” (2004) si „Patria mea A4” (2010). Spun „poeme noi”, pentru a le deosebi de zecile de carti mai vechi care mi-au fost reeditate in ultimii 20 de ani (reeditari care, ele insele, sunt o dovada a rezistentei culturii, poate chiar a rezistentei prin cultura). Si, bineinteles, implinire este Memorialul de la Sighet, o ctitorie in stare sa compenseze labilitatea, zadarnicia si dezamagirile vietii politice.
Muzeul Comunismului la Bucuresti
V-ati dedicat acesti ultimi 20 de ani pentru a pastra vie in memoria romanilor jertfa martirilor din inchisorile comuniste. Credeti ca „apele” sunt limpezite acum? Ce s-ar mai putea face pentru asta?
Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei (format din Muzeul de la Sighet si Centrul International de Studii asupra Comunismului care functioneaza la Bucuresti) nu este o institutie a memoriei doar in sensul descoperirii trecutului si omagierii victimelor lui, ci si in sensul analizarii reziduurilor acestui trecut in prezentul pe care il traim. Reziduuri care gripeaza mecanismele statului de drept si impiedica realizarea reformelor.
Aceste reziduuri ale vechiului regim in societatea de azi a facut, de altfel, atat de dificila nu numai realizarea Memorialului, dar si mediatizarea lui si a Scolii de Vara. Caci succesul international al acestui prim memorial al victimelor comunismului din lume, ca si zecile de mii de vizitatori romani care il aglomereaza in perioadele de varf ale anului, ca si cei 100 de adolescenti supradotati care trec in fiecare an prin Scoala de Vara, formand germenii unei elite intelectuale, morale si chiar politice, nu reprezinta un fenomen capabil sa determine schimbari de mentalitate la nivelul tarii decat in masura in care ideile si ecourile lui ar fi preluate institutional, prin programa scolara, si mediatic, prin televiziuni.
Ce-ar mai fi de facut? Printre altele, un muzeu asemanator Sighetului in Bucuresti. Sunt ani de zile de cand cerem Primariei Capitalei o cladire sau cel putin o suprafata de cateva sute de metri patrati in zona centrala a Capitalei unde sa realizam, din propriile noastre resurse financiare si stiintifice, o replica esentializata a celor 50 de sali ale Memorialului. Ar fi un dar pe care l-am face acestei Capitale atat de lipsite de muzee. Si un muzeu din care strainii care ne viziteaza ar putea intelege din comunismul romanesc mai mult decat dimensiunile si stucaturile Casei Poporului, care - in lipsa de altceva - nici nu li se pare chiar atat de urata...Dar, bineinteles, n-am primit niciodata nici un raspuns.
In perioada comunista, femeile au fost de multe ori mai puternice si mai hotarate in lupta lor decat barbatii. Care sunt pentru dvs. femeile care merita „sanctificate” in memoria romanilor si cum ar suna o pledoarie a Anei Blandiana in favoarea fiecareia dintre ele?
N-as vrea sa exageram. In inchisorile comuniste, numarul barbatilor a fost mult mai mare decat cel al femeilor. Dar e adevarat ca e destul sa ne gandim la cele care au nascut in inchisori, alaptandu-si copiii, chinuite de foame, pe paturile de ciment, printre batai si torturi, ca sa ne dam seama ca isi merita din plin aura de sfintenie. Lista numelor lor este lunga, iar la Sighet le este dedicata o sala luminata de frumusetea lor fizica de dinaintea intalnirii cu istoria, de frumusetea lor morala de dupa.
Unele sunt adevarate eroine ale caror destine ar trebui transformate in modele si invatate din cartile de scoala: Aristina Pop-Saileanu si Lucretia Jurj, care au luptat cu arma in mana in grupurile de rezistenta din Muntii Maramuresului si, respectiv, Muntii Apuseni; Elisabeta Rizea, legata de rezistenta din Muscel; Anita Nandris si Nicole Valery Grossu, care au avut puterea si talentul de a-si converti suferinta prin scris, lasand-o mostenire generatiilor viitoare; si, bineinteles, doamna Doina Cornea, cea care, singura, sprijinita doar de cei doi copii ai ei, a reusit sa coloreze aprins pata alba care era Romania pe harta impotrivirii la rau si, timp de mai bine de un deceniu, in fata restului lumii si in fata propriei noastre istorii, ne-a tinut locul tuturor.
Le-am cunoscut pe Lucretia Jurj si pe Elisabeta Rizea, pe doamna Cornea si pe doamna Aristina si in admiratia mea pentru ele a intrat intotdeauna uimirea pentru felul aproape neverosimil in care erau puternice si fragile, gingase si rezistente, blande si neinduplecate, aproape friabile si totusi de neinfrant. Sunt exponentele unei lungi serii de mame, sotii, surori si fiice care s-au sacrificat pentru a pastra samanta libertatii.
La Scoala de Vara de la Sighet, in 2003, cu putin inainte de a muri, Lucretia Jurj, ultima supravietuitoare a partizanilor din Apuseni, le-a spus copiilor: „O trebuit sa scape cineva din noi ca sa povesteasca, sa nu ramanem morti de tot. Cei care or murit sa nu ramana morti. Sa vorbeasca cineva!”
„Celebritatea Motanului Arpagic a avut intotdeauna pentru mine ceva iritant”
In urma cu ceva timp, in arhivele CNSAS, nepotul Motanului Arpagic a gasit dosarul celebrului sau bunic. Ce s-a mai intamplat cu acest „caz”?
Trebuie sa va marturisesc ca celebritatea Motanului Arpagic a avut intotdeauna pentru mine ceva iritant. Poate pentru ca, in ordine cronologica, a fost ultimul, poate pentru ca avea si o tenta de umor (la care romanii au fost intotdeauna sensibili), in perspectiva timpului, scandalul cu motanul-dictator tinde sa acopere istoria mult mai serioasa a poeziilor din revista „Amfiteatru” („Cruciada copiilor”, „Eu cred ca suntem un popor vegetal”, „Totul”) care, la vremea lor, s-au raspandit copiate de mana in zeci de mii de exemplare si au facut, traduse, inconjurul planetei. Dupa cum estompeaza caracterul infinit mai acuzator al cartilor de proza aparute inainte sau dupa ‘89. Este unul dintre motivele pentru care multi ani n-am mai acceptat reeditarea poeziilor pentru copii.
Acum, in volumul de la Humanitas, addenda cu dosarul de la Serviciul Pisicesc de Informatii, scoate personajul din istoriile adulte si il reda copiilor. Ceea ce imi produce o mare usurare.