Sa te apuci, la 22 de ani, sa studiezi cel mai atroce experiment efectuat in puscariile comuniste, asa-numitul „fenomen Pitesti”, presupune un curaj rar. Sa petreci, apoi, cinci ani citind si descriind cum tineri ca tine erau siliti sa se tortureze reciproc in cele mai groaznice moduri, sa se lepede de cei dragi, sa blasfemieze ce aveau mai sfant, sa se transforme in ne-oameni, inseamna o rezistenta psihica remarcabila si o maturizare accelerata.
La 27 de ani, Alin Muresan, cercetator la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER), traieste zile fericite: poate sa arate publicului ce a realizat. El a condus echipa de tineri istorici care a lansat recent cea mai mare baza de date, disponibila gratuit, referitoare la „reeducarea prin tortura” din inchisorile romanesti – www.fenomenulpitesti.ro.
A scris scenariul documentarului „Demascarea” (regizat de Nicolae Margineanu, el insusi urmasul unei familii de luptatori anticomunisti), in care opt supravietuitori ai Pitestiului rememoreaza chinurile inimaginabile prin care au trecut in urma cu 60 de ani. Documentarul – coproductie a Fundatiei Arseniei Boca, IICCMER si Ager Film, cu sprijinul Konrad Adenauer Stiftung – are 70 de minute si va putea fi gasit in librarii inca din aceasta luna.
In fine, Alin Muresan va lansa in februarie editia a doua, rescrisa aproape complet, a cartii care aduna munca sa de cercetare din acesti cinci ani: „Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate” – fara indoiala cea mai temeinica istorie a experimentului desfasurat intre noiembrie 1949 si decembrie 1951 in mai multe puscarii din Romania comunista.
Trei realizari – site, film si carte - pentru care Alin Muresan si colaboratorii sai merita respectul oricarui roman.
Alin Muresan:“Atunci se facea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenta nu e diferita”
“Romania era profund anticomunista...”
“Securitatea avea obsesia de a arunca toata vina pe detinutii politici”
Nu degeaba unii detinuti au comparat Pitestiul cu iadul: fiindca parea vesnic”
Fragmente din volumul „Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate”
*
M.M.: Vreau sa pornim de la trailer-ul filmului “Demascarea”, unde se spune asa: “Esti tanar? Esti student? Te gandesti la cariera, la familie? Ai planuri de viitor? Si bunicul tau a avut. Stii ce s-a intamplat cu el?...”. Sa presupunem ca eu sunt tanar, sunt student si am planuri. Am cont de Facebook, iPod si “conversi”, iar intr-o seara, ma intalnesc cu tine intr-un bar. Bem o bere impreuna, dar eu habar n-am ce inseamna “fenomenul Pitesti”. Ce-mi spui?Alin Muresan: Depinde, in primul rand, de tine. Nu sunt genul care sa fac prozeliti cu forta, deci trebuie sa existe un minim interes din partea ta. Si chiar nu am un plan dinainte stabilit, as improviza pe masura ce imi dau seama care sunt lucrurile care te ating pe tine. Insa, ca sa te fac sa intelegi ce a insemnat, as putea sa iti spun ca ai puteai fi oricand arestat pentru simplu fapt ca ai iPod si „conversi”. Desi comparatia e fortata, pentru ca in Pitesti se actiona asupra esentei, nu asupra formelor exterioare. Respectiv, daca tu pui pret pe sinceritate, pe prietenie, iti iubesti mama sau crezi ca ai face orice pentru iubita ta, cei care au facut Pitestiul te-ar fi atacat exact in aceste lucruri.
Pe de alta parte, ti-as spune ca oamenii care au trecut prin Pitesti si prin niste suferinte pe care noi nu avem cum sa le pricepem sunt astazi persoane cu totul deosebite si carismatice, si as face in asa fel incat sa cunosti macar unul dintre ei, fiindca stiu ca ai deveni, la randul tau, un om mai bun.
M.M.: Ajungem si la supravietuitori, dar sa continuam jocul putin. Pentru mine, ca “student”, comunismul a fost candva, pe vremea parintilor. Sa zicem ca bunicul meu n-a fost opozant, n-a facut puscarie, a tacut si-a muncit. Ce rost mai are sa ma intorc la acei ani, sa ma „incarc negativ” cu informatii despre atrocitati, cand viata e frumoasa?- Un om cat de cat inteligent stie foarte bine ca viata nu e frumoasa tot timpul. Exista momente si momente, exista prabusiri sufletesti si momente de revenire, bucurii si necazuri. Iar secretul este sa stii cum sa treci prin momentele mai putin placute si sa inveti ceva din ele. Or, daca iti explic Pitestiul cu exemple concrete, faci un mare pas inainte, din punctul acesta de vedere.
Apoi, cand iti aud nemultumirile legate de Romania de azi, de orice natura ar fi ele, raportandu-ma la Pitesti pot sa-ti explic de ce societatea noastra arata asa cum arata. Odata ce ai aflat explicatiile, poti sa faci ce tine de tine sa indrepti lucrurile, cel putin in zona ta de activitate. Daca nu esti interesat sa o faci, n-ai sta cu mine la bere.
Si ti-as mai arata cate asemanari sunt intre ce se intampla in Pitesti si ce se intampla si astazi in lume, inclusiv in Romania, chiar daca sub o forma mult mai frumos ambalata. Asa incat povestea asta cu „comunismul a fost candva, nu ma intereseaza” poti s-o spui, dar te poate costa.
M.M.: Bun, continuu cu studentul cel naiv: vrei sa spui ca Romania de azi este asa cum este si din cauza a ceea ce se numeste “fenomenul Pitesti”?- Da, nu am niciun dubiu ca Romania de azi e influentata direct de ce s-a intamplat la Pitesti. Iti dau doar cateva detalii: cultivarea neincrederii, eliminarea sau batjocorirea discursului crestin, violenta gratuita (pe strazi sau in media), luatul peste picior al oricaror repere morale etc. Atunci se facea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenta nu e diferita. Si daca te deranjeaza macar unul din lucrurile de mai sus, poti sa inveti din Pitesti cum sa treci peste ele ramanand om.
M.M.: Stiu ca asta e si teza uneia dintre profesoarele tale de la facultatea de jurnalism din Cluj, Ruxandra Cesereanu, care a scris carti atat despre rezistenta anticomunista, cat si despre tortura in secolul XX. Ea spune ca „fenomenul Pitesti” este definitoriu pentru intreaga Romanie de pana in 1989 si ca urmarile lui se vad si azi. Presupunand ca e asa, cum a fost posibil ca efectele sa fie “expandate” la nivel national?- Destul de simplu: din punctul meu de vedere, Pitestiul nu urmarea crearea unui „om nou”, cum sustinea regimul, dar a contribuit la acest lucru. Pentru ca, odata ce frangi orice urma de rezistenta, aruncandu-i in temnite pe toti cei care ridica glasul impotriva ta (sau care ar putea sa ridice glasul candva...), ramai cu o masa de manevra speriata, careia poti sa-i spui orice, cata vreme o tii sub teroare. Si sa nu uitam ca in pozitiile de decizie au fost numiti oameni fara niciun soi de pregatire profesionala, care ulterior au fost plimbati prin mai multe functii, prin celebra „rotatie de cadre”. Nu-i asa ca si asta seamana cu ce vedem azi in politica?
*
M.M.: E adevarat ca „reeducarea” de la Pitesti si din celelalte inchisori comuniste e rezultatul unor studii de psihologie si sociologie intreprinse in URSS si preluate si de agentii sovietici instalati la conducerea Securitatii?- Aceasta ipoteza nu poate fi confirmata documentar deocamdata, si nici nu sunt optimist ca ar putea fi vreodata. Dar este de necontestat faptul ca „fenomenul Pitesti” a fost ordonat si coordonat de catre agentii NKVD aflati la conducerea Securitatii, indeosebi de Gheorghe Pintilie. Desi ma ocup de subiect de 5 ani, sunt multe intrebari esentiale carora nu le gasesc raspunsul. De pilda: „Cine inventa torturile?”. Din pacate, nu exista nici macar marturii despre acest lucru, ci doar supozitii subiective.
M.M.: Si-atunci care sunt ipotezele istorice privind originea acestui experiment?- Pana acum s-a mers pe ideea ca s-a aplicat o metoda dezvoltata de un pedagog sovietic, Anton Semionovici Makarenko. Dar, din punctul meu de vedere, ea reprezinta, in cel mai bun caz, doar un punct de pornire – si chiar unul diferit in esenta sa de ce s-a intamplat la Pitesti. La Makarenko era vorba de delincventi de drept comun (prin urmare, cu totul alt set de convingeri si valori), cu un regim de semi-libertate. El nu specifica metoda prin care actiona asupra lor (violenta este doar presupusa, el insusi afirmand ca ii displace) etc. Deci eu nu mizez pe aceasta ipoteza. Insa nici nu as putea sa spun care este originea adevarata.
Concluzia mea de pana acum este ca s-a ajuns la forma pe care o cunoastem dintr-o imbinare a indicatiilor agentilor NKVD cu fanteziile bolnavicioase ale acelor detinuti care intrasera (aproape toti in mod fortat) in acest joc. In conditii extreme, omul face lucruri de care nu se credea in stare. Si sunt cateva marturii socante ale agresorilor din Pitesti in ceea ce priveste starea de nebunie si transformarile psihologice la care ajunsesera.
M.M.: De ce au fost alesi preponderent studenti pentru „reeducare”?- Si aici suntem pe teritoriul supozitiilor. Eu cred ca s-a inceput cu studentii pentru ca erau mai usor de modelat. Unii dintre ei nu aveau inca sistemul de valori bine conturat (sa nu uitam ca multi aveau 18, 20, 22 de ani). Dar poate fi vorba si de circumstante, fiindca penitenciarul Pitesti, acolo unde au fost repartizati studentii, avea avantajul izolarii fata de oras, spre deosebire de toate celelalte inchisori. Si atunci s-a putut interveni brutal fara riscuri prea mari.
M.M.: Experimentul a fost incercat si in alte tari din blocul comunist? - Nu in aceasta forma. Elemente comune gasim in alte actiuni (in fosta Iugoslavie, de pilda), dar nu e vorba totusi de acelasi lucru.
M.M.: Cum iti explici ca, si in acest caz, avem de-a face cu exceptia numita Romania?
- Cu cat e mai mare rezistenta, cu atat mai puternica trebuie sa fie actiunea impotriva ei. Romania era profund anticomunista, fiindca avea la baza proprietatea privata (improprietarirea taranilor se facuse prin lupta in Primul Razboi Mondial, deci cu mari sacrificii, si nimeni n-ar fi renuntat de buna voie la ea), dragostea de tara (dovedita prin eforturile facute pentru unire), traditia monarhica si credinta in Dumnezeu. Ele nu erau specifice doar elitelor, ci majoritatii populatiei.
In acest timp, Partidul Comunist din Romania avea activitati perfect anti-nationale, aplaudand pierderea Basarabiei in fata URSS, de exemplu, si nu este intamplator faptul ca cei mai multi membri ai sai nu erau romani. Or, lucrurile nu puteau ramane asa, si atunci trebuia intervenit brutal. Iar comunismul se intemeia pe valorile antagonice: nationalizarea, internationalismul si ateismul.
M.M.: Vrei sa spui (si aici redevin studentul cel naiv) ca noi, romanii, avem, de fapt, un trecut cu care ar trebui sa ne mandrim, ca am fost natia cel mai greu de supus?- Mandria este un pacat, nu e buna. In plus, nu vad de ce ar trebui sa ne mandrim noi, cei de azi, care nu facem nimic pentru tara, cu ce au facut altii inaintea noastra. Dar cred foarte tare ca nu avem de ce sa ne fie rusine cu trecutul nostru. Avem, ca toate popoarele, si momente bune, si momente proaste. Ma deranjeaza insa discursul antinational: Romania e o tara de hoti, de lenesi, de prosti etc. Daca ma uit in spate, nu vad lucrul acesta. Si chiar daca ar fi asa, asta nu inseamna ca trebuie sa o dispretuiesc. Este ca si cum ai spune ca o dispretuiesti pe mama pentru ca nu e perfecta.
*
M.M.: Intr-un trailer al filmului „Demascarea” se spune ca „reeducarea” de la Pitesti ar fi „cel mai mare secret al Securitatii”. De ce aceasta formulare?- Securitatea avea obsesia aceasta de a sterge urmele implicarii sale si de a arunca toata vina pe detinutii politici. Si as spune ca nu degeaba urmarea lucrul acesta, fiindca, din momentul in care s-a aflat ce se intampla la Pitesti, actiunea a dat gres si a trebuit sa fie oprita. Chiar si asa, regimul a incercat sa acrediteze ideea ca el este victima detinutilor, si nu invers. Probabil ca, daca nu intervenea momentul 1989, ii si reusea. Iar noi, prin filmul acesta, si prin intreg proiectul, vrem sa facem exact ceea ce nu dorea Securitatea: sa vorbim tuturor despre Pitesti.
M.M.: Sa inteleg ca Partidul nu avea cunostinta despre experiment?- Este discutabil. Scopul acesta era: ca nici macar partidul sa nu stie ce se intampla (si exista declaratii in acest sens). Dar nu doar atat: nici Securitatea nu stia. Secretul era atat de mare, incat trebuia sa fie stiut doar de o mana de oameni. Inspre sfarsitul actiunii, s-a ajuns sa se zvoneasca prin Ministerul de Interne ca se intampla ceva in inchisori, dar realitatea concreta nu cred ca o cunosteau mai mult de 3-4 oameni din Securitate.
M.M.: La inceputul anilor ‘90, saptamanalul „NU”, la care lucram atunci, a publicat un amplu serial dedicat rezistentei anticomuniste. Tin minte insa ca, atunci cand erau intrebati despre torturile de la Pitesti, supravietuitorii se inchideau in ei insisi, desi, in rest, erau foarte dornici sa povesteasca. Tu cum i-ai convins sa vorbeasca?- Probabil ca si-au mai schimbat ei atitudinea. Unii au vorbit destul de usor, altora le-am castigat increderea prin discutii personale. Am mers pe principiul sinceritatii, fiindca nu poti sa ceri cuiva sa fie deschis fata de tine, daca nu iti pui si tu sufletul pe tava. Apoi, am mers din om in om, uneori prin recomandari, si asta m-a ajutat. N-am avut probleme mari, un singur om m-a refuzat din circa 35.
M.M.: Cam cati oameni care au trecut prin experimentul Pitesti mai traiesc?- In jur de 50 de oameni, dar nu toti au trecut prin Pitesti: unii au fost doar la Gherla, altii la Targu Ocna.
M.M.: Marturisesc ca eu am citit doar cartea lui Virgil Ierunca despre „Fenomenul Pitesti”, dar asta era acum 20 de ani. Si ceea ce m-a cutremurat, pe langa batai, blasfemii, lepadarea de familie sau faptul ca erau pusi sa-si manance fecalele unul altuia, este ca detinutii nu mai puteau sa se sinucida. Erau atat de supravegheati zi si noapte, incat, cu putine exceptii, nu mai aveau nici macar aceasta alegere. Pe tine ce tortura te-a marcat?- Nu mai pot sa raspund la astfel de intrebari. In primii ani mai aveam momente in care ma sculam pur si simplu de la masa de studiu si ma plimbam aiurea prin oras, fara sa stiu incotro sau de ce, dar am trecut de mult de etapa asta. Nu cred ca o metoda anume ma rascoleste, ci cumulul lor si faptul ca victimele nu aveau idee daca si cand se vor opri torturile. Parea ca nu este scapare. Nu degeaba unii detinuti au comparat Pitestiul cu iadul: fiindca parea vesnic.
M.M.: A propos de sinucidere, subtitlul cartii tale e „Cronica unei sinucideri asistate”. Explica-l putin, te rog.- E doar a doua oara cand o fac. Cred ca va fi si ultima, fiindca e foarte greu de inteles. Pentru mine, toti detinutii sunt victime, inclusiv cei care au acceptat colaborarea cu Securitatea. Si pentru ca Securitatea a stat in umbra, aruncand toata responsabilitatea pe detinuti, vorbesc despre o „sinucidere asistata”. Dar ea trebuie inteleasa in spiritul celebrului banc: „Ce a spus Maiakovski inainte de a se sinucide? - Nu trageti, tovarasi!”. Iar sinuciderea poate fi atat fizica (in cazul celor care au murit), cat si morala. Cat despre cronica, cred ca este evident: cu exceptia capitolului de concluzii, am prezentat faptele fara comentarii sau consideratii personale; jurnalistic, daca vrei.
M.M.: Ai aflat cam de tanar de ce sunt capabili oamenii. Cum te-au schimbat acesti 5 ani de cand studiezi „fenomenul Pitesti”?- M-am apropiat de Dumnezeu si sunt preocupat sa lupt in primul rand cu mine si cu limitele mele. Cam asta...
M.M.: Ultima intrebare. Citind despre grozaviile prin care au trecut, apoi cunoscandu-i personal, cum crezi ca au reusit acei oameni sa supravietuiasca si sa ramana - sau sa redevina – buni si normali?
- S-au apropiat de Dumnezeu si au fost preocupati sa lupte in primul rand cu ei insisi si cu limitele lor. Odata ce accepti ca suferinta are un rol in viata si o intelegi, atunci totul are un sens. Iar esenta credintei este iubirea – nu doar a celor buni, ci si a celor rai.
*
Doua fragmente din volumul „Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate”, de Alin Muresan: (...) Actiunea de la Pitesti a avut, in opinia noastra, doua scopuri: unul direct si imediat (obtinerea informatiilor suplimentare despre opozanti) si unul strategic, mai putin evident, dar, in fond, mai important pentru regim decat primul, care a constat in distrugerea si/sau compromiterea viitoarelor elite politice, morale si intelectuale. Consideram ca ceea ce s-a intamplat in Pitesti (si apoi in alte inchisori din Romania) se inscria intr-un plan bine pus la punct de supunere si transformare a poporului roman.
Pentru a construi „omul nou” atat de clamat de ideologia comunista, era necesara in primul rand distrugerea vechii societati: din acest motiv au fost decapitate elitele din toate domeniile de activitate si s-a realizat o inversiune a scarii valorilor prin inlocuirea lor cu oameni de la periferia societatii. Pericolul imediat au devenit astfel varfurile studentesti, cei care urmau sa le ia locul, in mod natural, vechilor elite.
Nu credem ca Pitestiul urmarea obtinerea „omului nou” din aceasta categorie si ne argumentam parerea prin aceea ca nici uneia dintre victime, indiferent ca a colaborat sau nu cu agresorii si autoritatile comuniste, nu i s-a permis accesul in functii si nu a fost preluata de aparatul de propaganda pentru a ilustra principiile transformarii. Motivul pentru care au fost permanent supusi presiunilor si complet marginalizati in societate (incercari de racolare ca informatori, amenintari, refuzul continuarii studiilor, presiuni asupra familiei, refuzul incadrarii in campul muncii etc.) este mult mai simplu: cei fortati sa lupte permanent pentru a-si castiga existenta ori pentru a scapa de umbra Securitatii nu se puteau constitui intr-o patura sociala care sa se opuna comunismului.
Odata inlaturat si acest pericol, noile generatii deveneau amnezice, fara legaturi cu trecutul si fara repere, astfel ca ele au putut fi usor modelate si controlate. Prin urmare, victimele sistemului tip Pitesti au constituit doar un pas in realizarea „omului nou”. (...)
*
(...) Desigur, niciuna din victime nu a fost supusa la toate metodele de tortura, dar insiruirea lor ne da o perspectiva mai clara asupra gradului de morbiditate atins in cadrul actiunii. Astfel, detinutii trebuiau sa tina painea in gura timp de zile intregi fara a o putea inghiti, sa manance intr-un picior, sa manance cu foarte multa sare si in imposibilitatea de a se hidrata (uneori dupa cateva ore sau zile, li se oferea apa sarata sau urina), sa execute sute de genuflexiuni, fandari, culcari, tumbe, sarituri ca broasca, sa stea intr-un picior cu ochii la bec ori cu mainile ridicate timp de cateva zile, sa poarte in spinare bagaje de zeci de kilograme timp de mai multe ore, sa stea culcati pe burta cu patru sau cinci oameni deasupra, sa se dea cu capul de pereti ori sa se loveasca cap in cap, li se strangeau mainile ori degetele de la maini la usa, li se scoteau dintii prin lovituri cu pumnul ori piciorul, li se smulgeau parul si mustatile, li se ardeau fesele cu tigara, erau pusi sa linga closetul, erau scufundati cu capul in hardaul cu urina si fecale pana la sufocare, erau obligati sa isi manance propriile fecale daca se scapau pe ei din cauza bataii ori a presiunii exercitate de agresori, sa se sarute si sa se linga in fund cu alti detinuti, sa isi introduca degetul in anus dupa care sa il linga, sa urineze unul in gura celuilalt, sa se traga de organele genitale, sa se scuipe in gura unul pe altul. La masa erau pusi sa isi linga reciproc terciul de pe fata, sa se muste de nas ori li se turna mancarea fierbinte pe gat.
Chinurile fizice si psihice ii faceau pe unii (cei care reuseau sa atipeasca) sa se trezeasca din somn tipand ori izbucnind in plans. Dupa ce erau batuti pana la lesin, unii detinuti erau aruncati pe jos si stivuiti, adica asezati unii langa altii, iar deasupra lor, perpendicular, erau aruncate alte randuri de victime. Inutil de adaugat ca, la asemenea presiune, majoritatea celor din randurile de jos nu isi puteau controla sfincterele si erau pusi sa-si ingereze fecalele. Cand toti cei din camera erau batuti si stivuiti, treceau din nou prin torturi, incepand din varful stivei pana jos. (...)
Reportaj realizat de:
Mihnea Maruta