din pagina literara realizata de: Prof. Alina Vance
Nicolae Steinhardt (1912-1989) a fost un scriitor, publicist, critic literar si jurist roman, originar din Pantelimon, judetul Ilfov. De origine evreiasca, s-a convertit la religia crestina ortodoxa in inchisoarea de la Jilava, isi va lua numele de fratele Nicolae, si se va calugari dupa punerea sa in libertate. Este autorul unei opere unice in literatura romana, Jurnalul fericirii. Jurnalul fericirii reprezinta, dupa propria-i marturie, testamentul lui literar. Redactat la inceputul anilor ‘70, aceasta prima varianta - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscata de Securitate in 1972 si ii va fi restituita in 1975, dupa numeroase interventii pe langa Uniunea Scriitorilor. Intre timp, autorul finalizeaza a doua varianta, mai ampla, de 760 pagini dactilografiate. Jurnalul fericirii este confiscat a doua oara in 1984. Redactand in tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din tara, doua dintre ele ajungand in posesia Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase in samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzeaza in serial la microfonul postului de radio Europa Libera intre anii 1988 si 1989.
Temandu-se de noi interventii din partea Securitatii, N. Steinhardt face apel la prietenul sau mai tanar Virgil Ciomot pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publica Jurnalul in 1991, iar in 1992 cartea primeste premiul pentru cea mai buna carte a anului.
Redam cateva fragmente din acest testament literar: “Creion si hartie nici gand sa fi avut la inchisoare. Ar fi asadar nesincer sa incerc a sustine ca ‘jurnalul’ acesta a fost tinut cronologic; e scris apres coup, in temeiul unor amintiri proaspete si vii. De vreme ce nu l-am putut insera in durata, cred ca-mi este permis a-l prezenta pe sarite, asa cum, de data aceasta in mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele in acel puhoi de impresii caruia ne place a-i da numele de constiinta. Efectul, desigur, bate inspre artificial; e un risc pe care trebuie sa-l accept.”
Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar - si nu e neaparat nevoie sa fie un lagar, o temnita ori o alta forma de incarcerare; teoria se aplica oricarui tip de produs al totalitarismului - exista solutia (mistica) a credintei.
Mai ametitoare vorbe nu s-au rostit niciodata, afara de: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele”. Despre care imi spun ca daca din toata Biblia n-ar ramane decat ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenta divina a crestinismului.(…) E paradoxal, e insasi taina actului de credinta prin efectul caruia si legaturile covalente ale codului genetic - numai misterul nu le lipseste! - sunt lasate mult in urma. Nu cred si totusi ma rog. Cred si totusi stiu ca nu cred cu adevarat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne” lui Hristos. Si nu cred de vreme ce-l rog sa vina in ajutorul necredintei mele. (Si cui ii cer sa ma vindece de necredinta Celui in care urmeaza sa cred!) Cauzalitatea e desfiintata, legea succesiunii in timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Si cred si nu cred, simultan. Dedublarea. Contradictia. Deci incertitudinea, angoasa. Constiinta otravind totul, otraveste si credinta pe care in clipa cand ne dam seama de ea o prefacem in necredinta deoarece gandind credinta o scoatem din inefabil, din candoare.
Dar si iesirea, nadejdea, nimic nu-i pierdut: pentru ca, smerit, adaog: ajuta-ma, luand aminte ca omeneasca mea conditie e indiscutabil legata de paradox si contradictie. Simultaneitatea textului ar trebui sa duca la deznadejde daca n-ar fi acel scurt ajuta care - farama de bob de sare, infim catalizator cu uriase puteri de transmutare si nebanuite consecinte combinatorii - rezolva cuadratura si preface strigatul buimacirii in lacrimile increderii.”
In aceasta a doua celula din inchisoare se petrece, imi pare, ceva asemanator cu ceea ce trebuie sa se fi intamplat pe drumul catre Emaus. Mantuitorul nu mai e printre ai Sai, mirele a plecat. Dar se cuvine sa incepi, tu om, o secreta fidelitate si un nou val de fericire, mai in surdina, si sa desprinzi realitatea prezentei Mangaietorului in locul cel mai neasteptat, mai arid: in tine. Trebuie sa dai tu insuti mai mult, nu mai esti simplu spectator, nuntas, ci participant cu drepturi egale, asociat, fauritor de fericire pe cont propriu. Trebuie sa dovedesti un lucru foarte greu. Ca nu numai inceputul - nunta - e curat, ci si traiul cotidian poate fi mentinut la un grad acceptabil de relativa noblete si demnitate. La fel ca inceputul nu e: si ne doare. Dar tocmai asta e diferenta dintre copilarie si maturitate: durerea recunoscuta si rabdata, acceptarea inevitabilei diferente de nivel dintre puritatea nuntii si a sarbatorii si impuritatea zilelor de rand si anilor pe sart. Nenorocirea este ca veacuri de-a randul - si acum mai mult ca oricand - pana si oamenii de buna credinta (mai ales ei) vad in crestinism un fel de vag si bland cretinism, bun pentru bigoti, creduli si fiinte pierdute cu firea.
In vreme ce e clocot, e scandal, e „curata nebunie”, mai indraznet si mai exigent decat orice teorie extremista; e aventura, e hapenning - e cel mai formidabil hapenning.
Crestinismul e dogma, e mistica, e morala, e de toate dar e in mod special un mod de a trai si o solutie si e reteta de fericire.
Nu exista mai zguduitoare terapeutica (ne cere imposibilul!) si nici medicament mai eficace (ne da libertatea si fericirea fara a mai fi nevoie sa trecem pe la traficantii de heriona).
Crestinismul da pace, liniste si odihna - dar nu searbede si monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neincetate, acrobatiei celei mai riscante un trapez la mare inaltime - si nici o plasa dedesubt.
Nu inteleg cum de nu vad pelerinii aventurilor si petitionarii fericirii ca trec pe langa ceea ce cauta. Doua nume starnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt in masura sa dau informatii despre Teilhard de Chardin si Eugen Ionescu, ale caror opere le-am citit in intregime datorita lui Dinu Nc.
Reactiile fata de Teilhard de Chardin sunt mai nuantate, varsta nu mai e un criteriu despartitor. … Din discutiile purtate retin cateva puncte:
a) trecerea, prin evolutie, de la simplu la complex pare a fi o realitate incontestabila. E vorba de o evolutie cronologica, nu cauzala. Ideea de baza a lui Teilhard - ca evolutia in timp e certa dar ca intre specii nu exista relatii descendente - poate fi exemplificata foarte bine astfel: lucrurile se petrec - pare-se - ca intr-o vitrina unde o mana nevazuta inlocuieste in fiecare anotimp obiectele expuse. Inlocuirea - toamna - a sandalelor cu galosi nu inseamna ca din sandale coboara galosii; si tot astfel sosonii - iarna - nu s-au realizat prin lenta evolutie din galosi;
b) „cazul” Teilhard arata ca iezuitii au ramas in fruntea ramurei inovatoare si indraznete a catolicismului si ca tot sunt foarte atrasi de stiinta;
c) din partea autorului, o extraordinara modestie omeneasca: admiterea ipotezei ca in drumul spre punctul omega rolul speciei noastre s-ar putea sa nu fie decat realizarea unui nou strat geologic. (Dar atunci nu inseamna ca jertfa de pe cruce a fost zadarnica sa nu fie!)
d) metacrestinismul de care-i place lui Teilhard sa pomeneasca nu-i cumva suparatoare concesie facuta limbajului la zi, un agiornamento sosit pe aripile modei ca sa dea satisfactie tuturora si sa ne fericeasca prin intrebuintarea de termeni cat mai stiintifico-grandiosit
Mirarea extraordinara de a fi chemat.
Eu t!, am vrea, neincrezatori sa spunem. Nu ne vine a crede ca s-a putut opri la o fiinta a carei netrebnicie o cunoastem la perfectie, ca s-a hotarat sa poposeasca in asa murdar salas. Uimirii i se adauga teama, am vrea sa fugim de raspundere (de napastat) si, ca Moise, am fi ispititi sa argumentam (spre a scapa): cine sunt eu ca sa ma alegiti Eu nu sunt un om indemanatic. Alege pe un altul.
Asupra apropierii de Hristos, proba care nu inseala, criteriul definitiv este buna dispozitie. Numai starea de fericire dovedeste ca esti al Domnului. Virtuosul imbufnat nu e prietenul Mantuitorului ci jinduitorul dupa diavol. Ascetul artagos nu e autentic.
Exista mijloace obiective, in arta, de a recunoaste autenticul si a da deoparte copia. Pentru a deosebi crestinul de caricatura ori imitatia sa nu exista procedeu mai sigur decat a cerceta daca postulantul este sau nu vesel si multumit. Daca ipochimenul e intolerant ori morocanos ori agitat ori mahmur ori necajit, nu e crestin oricat de perfect de fidel ar fi virtutii. E virtuos dar nu e crestin. Crestinul e liber, asadar fericit. Acesta si este sensul genialei si inspiratei fraze a lui Kierkegaard: contrariul pacatului nu este virtutea, contrariul pacatului este libertatea. Vamile vazduhului sunt numeroase. Aici pe pamant la vama care nu poate fi inselata proba consta in starea de fericire.
Virtuosul neimblanzit nu stie si nu poate rosti „dulce Iisuse”, toata sfera dulcelui ii este straina, inaccesibila - si uita ca jugul Domnului este bland si povara lui usoara.”
(Fragmente extrase din cartea:
N. Steinhardt - Jurnalul Fericirii,
Editura DACIA, Cluj Napoca, 2002)