(continuare din numarul trecut)
Intr-adevar, neobositul luptator pentru Hristos, omul totdeauna nemultumit de ceea ce stia si insetat de a cunoaste locuri noi, oameni noi, experiente noi, pare ajuns la sfarsitul slujbei sale. O boala crunta il obliga sa se gandeasca si la soarta trupului sau, nu doar la starea sa sufleteasca. Se imbolnavise grav de tuberculoza. Boala se localizase la cotul drept, oprind mana neobosita sa scrie, potolind dorinta aprinsa de a cunoaste lumea.
Si-a reamintit astfel de Casa pentru convalescenti ... de la Landli, Oberageri, cantonul Zug, la 1/2 distanta de Zurich. S-a intors aici sa se odihneasca. Putea insa sa se odihneasca un om facut pentru activitate? Putea sa ramana inactiv un lucrator cu o asemenea energie? Avea in urma sa 20 de ani de activitate, calatorise prin toata Europa, vorbea 5 limbi, scrisese multe carti si articole de revista. Dar mai ales cunostea perfect Cartea Cartilor, pe care o tradusese cuvant cu cuvant, confruntand-o cu toate traducerile importante ale vremii.
La scurt timp dupa internarea in acest sanatoriu, conducerea l-a invitat sa predice celor internati. Acestia au fost miscati de profunzimea ideilor sale, de simplitatea expunerii, au fost atrasi de farmecul personal al experimentatului si in acelasi timp ireprosabilului predicator. L-au rugat apoi sa vorbeasca o saptamana enoriasilor si fetelor care se instruiau pentru diaconat, in scoala asociata casei pentru convalescenta. Nu facuse niciodata slujbe religioase. Nu predicase niciodata vreo confesiune. Predicase, scrisese si luptase 20 de ani pentru raspandirea adevarului curat al lui Dumnezeu, in propria sa tara si in multe tari europene. Ceea ce propovaduia el era deopotriva bun pentru ortodocsi, catolici, protestanti, neoprotestanti. Mesajul sau cel mai de seama era dragostea lui Dumnezeu pentru sufletele oamenilor, aratata in jertfa Domnului Isus. Spiritul sau viu, inteligenta sclipitoare, convingerile nestramutate pe care le avea, darul de predicator si farmecul personal erau tot atatea calitati care faceau pe tanarul de altadata, acum matur si greu incercat, sa obtina succes in tot ce intreprindea.
A fost rugat sa se stabileasca acolo, devenind pastorul bolnavilor, profesor si duhovnic. Casa avea deja un pastor, dar in vremea aceea el era in Germania, in vacanta. Nu a acceptat insa, din pricina colegului lui care trebuia sa se intoarca curand. In ziua cand pastorul trebuia sa soseasca la ora 3 dupa-amiaza, Cornilescu parasise Landli la ora 11 dimineata, plecand la Zuerich.
Solicitarea insa nu-i fusese retrasa si astfel, la insistenta directoarei, a acceptat sa lucreze la o alta casa de odihna, la Iselwald, langa Interlaken. Acolo i-a placut. S-a simtit bine, lucra cu placere, era mai liber. A trebuit sa primeasca sa se angajeze aici. Boala il obliga sa se stabileasca intr-un climat de munte, intr-un loc linistit. Lipsurile materiale au constituit si ele un motiv; printesa nu mai avea resurse si oricum, nu mai putea primi devize din tara.
Vorbea oamenilor din casa de odihna de doua ori pe zi, cate o jumatate de ora, pregatea doua reviste saptamanal, predica oriunde era invitat. Era tot mai apreciat si iubit de toti aceia cu care venea in legatura.
Curand s-a intors la Landli. Pe langa activitatea de pastor a primit sarcina sa faca educatia laica si mai ales religioasa a diaconitelor. Curand a devenit un element nelipsit atat la casa pentru convalescenti cat si la scoala de fete. A inceput ca pastor; a devenit apoi si profesor si in sfarsit, in anul 1934, a fost numit directorul acestei Case si al scolii de diaconite din cadrul acesteia.
Timp de aproape un sfert de veac (1927 - 1951) a educat 400 de diaconite, care au raspandit Cuvantul curat al Evangheliei, asa cum l-au primit de la iubitul lor pastor si profesor, in nenumarate case de odihna, case pentru convalescenti, sanatorii si spitale din Elvetia, precum si alte tari. Astfel, 58 dintre ele s-au dus misionare in China, 22 in Brazilia, 19 in Statele Unite si in multe alte locuri. O lucrare binecuvantata de Dumnezeu pentru mantuirea si mangaierea sufletelor celor bolnavi!
Se ocupa nu numai de educatia lor religioasa, ci si de cea laica, facand cu ele lectii cate 2-3 ore zilnic. Erau pregatite in primul rand pentru a duce Evanghelia batranelor bolnave, femeilor, tinerelor si copiilor. Invatau sa faca cercuri biblice cu copiii si tineretul, sa mangaie pe bolnavi si sa-i ingrijeasca din punct de vedere medical si sufletesc.
In acelasi timp era ocupat permanent cu indrumarea spirituala a circa 150-200 de bolnavi in timpul verii - din aprilie pana in octombrie - si 60-70 in cursul iernii.
Totodata mergea sa vorbeasca la o casa de batrani din Zuerich, care functioneaza si astazi. Rezultatele erau, desigur, pe masura lucratorului. Pe langa pensionarii caselor de odihna si sanatate pe care le patrona, veneau oameni de la mari distante ca sa-l auda vorbind. Unii bolnavi reveneau la odihna pentru a le fi de folos mai mult din punct de vedere spiritual, decat trupesc. Cei ce-l auzisera, povesteau despre el cand se intorceau acasa si astfel casele pentru convalescenti de care se ocupa erau totdeauna pline.
In afara programului era tot timpul ocupat cu consilierea spirituala. Cele experimentate in Romania l-au invatat ca cea mai sigura intoarcere la Dumnezeu are loc in urma unor discutii individuale, de la om la om. Era un adevarat doctor sufletesc, intelegea asa de bine pe bolnavi si-i ingrijea cu pasiune pentru ca-i iubea, simtea cu ei. Era el insusi bolnav...
Venise aici sa se odihneasca, dar lucra mai mult ca oricand. Pe langa cele mentionate mai sus, avea nenumarate probleme cu administratia celor doua locasuri, cu indrumarea diaconitelor trimise sa lucreze in afara casei si, pe langa toate acestea, intretinea o vasta corespondenta cu elevele lui de pretutindeni, precum si cu multi din enoriasii care ii cereau sfaturi ii trimiteau prieteni sau rude sa-i indrume din punct de vedere spiritual.
Si ca totdeauna cand se face o lucrare deosebita, avea de multe ori piedici din partea directoarei care nu intelegea intotdeauna marea chemare a acestui om, care lucra sub indrumarea directa a lui Dumnezeu.
In anul 1935, boala si oboseala l-au doborat. A inceput la bratul drept si apoi s-a intins. A trebuit sa-si faca operatie la brat, ramanand astfel infirm pentru toata viata. Bratul care scria cu atata repeziciune, un scris marunt, regulat, elegant, avea sa fie inutilizabil pentru totdeauna? Mare incercare pentru un maestru al condeiului! Asta era insa voia lui Dumnezeu, si el a luat totul din mana Lui. De fapt boala, operatia, limitele impuse de Dumnezeu in acest fel i-au decis soarta viitoare. Avea nevoie de control medical continuu si sa stea necontenit in climatul bland al Alpilor. Nici o alta tara nu i-ar fi putut oferi conditii mai bune ca Elvetia. Si apoi se obisnuise deja cu spiritul acestei tari a libertatii, a ingaduintei crestine, dupa atata haituiala pe meleaguri mai dragi, dar neasemuit mai vitrege...
Necazurile care trebuiau sa-l incerce si sa-l caleasca nu se puteau insa opri aici. Era facut dintr-un material slab din punct de vedere fizic, dar avea o tarie nemasurata din punct de vedere sufletesc si spiritual. Era de fapt strain in aceasta tara, iar tara lui il hartuia necontenit datorita faptului ca locuia in Elvetia ca cetatean roman. Pe atunci, cetatenia elvetiana se obtinea cu mare greutate. De alta parte, Cornilescu nu ar fi dorit sa renunte la cetatenia romana. De aceea, in fiecare an trebuia sa obtina o prelungire a pasaportului. Cu aceasta ocazie, era mereu obligat sa-si reinnoiasca actele privind situatia militara, ceea ce i-a creat de multe ori mari necazuri.
Conform legii romanesti, fusese deblocat din armata imediat dupa hirotonisirea lui ca preot, in 1916. Avea asupra lui actul oficial de stergere din efectivul armatei, dar nu putea aduce nici o dovada ca ar fi fost macar o zi preot undeva, nici in tara, nici in strainatate. Regulile omenesti nu au tinut niciodata seama de importanta lucrului facut, de lucrul in sine, de rezultatele obtinute! Nu avea hartie si pace! De aici multe memorii, reconstituirea unor acte vechi carora nu le daduse niciodata importanta; o corespondenta indelungata cu cercurile militare, cu ambasadele si cu marii lui sustinatori. Timpul trecea. Peste toata Europa se acumulau nori negri, incepuse razboiul, iar el avea cetatenia unei tari care nu-l dorea, lucrase ilegal intr-o tara care-i cerea sa intre in legalitate si nimeni nu tinea seama de imensul profit spiritual pe care il aducea.
Incepand cu anul 1938, relatiile cu Romania au devenit din ce in ce mai oficiale, reinnoirea pasaportului se facea din ce in ce mai greu, asa ca in 1940 s-a hotarat sa ceara naturalizarea si cetatenia elvetiana. Alte memorii, alte acte, alte necazuri! I-au trebuit aproape 10 ani de peregrinari, dificultati, interventii, pentru ca abia in 1948 sa devina cetatean elvetian. L-au ajutat editorii, fostii lui enoriasi. Aceste necazuri au avut insa pentru noi cei de astazi, un avantaj nepretuit... Cornilescu nu voia niciodata sa vorbeasca despre sine; cu atat mai putin sa scrie despre sine. Obligat sa-si scrie biografia in vederea obtinerii cetateniei elvetiene, si pentru a explica peregrinarile sale care nu se reflectau in nici un act legal, a trebuit sa-si calce pe inima si sa insire pe doua pagini de hartie locurile pe unde a trecut, mobilurile care l-au manat, sa se explice unei lumi care nu intelegea faptele neobisnuite, ci numai pe cele ale oamenilor de duzina. Fara aceste memorii, firul vietii acestui credincios ar fi ramas necunoscut pentru totdeauna.
In doi
„Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul sa fie singur»...“ (Geneza 2:18)
Desi Cornilescu iubea asa de mult sufletele oamenilor, prin structura lui sufleteasca era un singuratic. Avea nevoie de momente prelungite sa se retraga departe de oameni, de lume, pentru a se regasi pe sine, pentru a-si pune in ordine observatiile facute asupra oamenilor... Fara singuratate nu exista reculegere, cugetare, creatie, spiritualitate! Era un singuratic aici jos intre oameni dar se regasea pe sine totdeauna cand urca in sferele ceresti. De acolo isi tragea seva, avutul nemarginit de spiritualitate pe care il revarsa zilnic asupra celor din jurul lui. Cu cat lucra mai mult, cu atat trebuia sa aiba o perioada mai lunga de retragere. Chiar dupa ce s-a casatorit, petrecea uneori 2-3 zile fara sa stea de vorba cu cineva.
Sarac, bolnav, departe de tara, implineste varsta de 50 de ani. Dumnezeu insa mai avea nevoie de el 35 de ani si pentru aceasta ii trebuia un sprijin material si moral care sa-l ingrijeasca, sa-l iubeasca, sa-l ajute in lucrarea pe care o facea si in alte lucrari la care Dumnezeu avea sa-l cheme.
Pe viitoarea sotie a cunoscut-o la Landli, in anul 1936, dar mult mai tarziu s-a gandit ca i-ar putea fi tovarasa de viata. Venise acolo ca asistenta particulara a unui medic bogat, care isi cauta sanatatea. In fiecare vara, Dumitru Cornilescu trebuia sa mearga la Montreux, statiunea insorita de pe malul Lacului Geneva, sa faca plaja si sa se odihneasca. Cand s-a facut mai bine, mana ii ramasese mai subtire ca cealalta si o purta intr-o cotiera. Aceasta a purtat-o neintrerupt pana la varsta de 70 de ani. Boala lui nu a impiedicat-o pe tanara Anna sa se simta din ce in ce mai puternic atrasa de pastorul casei de odihna la care a adus-o bolnavul ei.
(continuare in numarul viitor)