Teatrul si filmul au o voce care poarta numele Constantin Codrescu. “Unchiul Vanea” a fost un leit-motiv al vietii si carierei sale. I s-a potrivit. Daca Dumnezeu nu i-ar fi dat decat talent si un fizic placut, poate ar fi jucat, corect si firesc, doar roluri de compozitie si de june prim. Dar a primit in dar si altceva, care-l face imposibil de confundat. Vocea.
M-am intalnit cu Maestrul Codrescu la Radiodifuziune - o institutie care pune mare pret pe voce! - , unde inregistra o piesa de Lucian Blaga. O particica din “corola de minuni a lumii”. Asa a fost dialogul cu Maestrul Codrescu. “The Voice”…
Reporter: Sa-ncepem cu “Moara cu noroc”, desi nu e primul dumneavoastra film. Spun asta pentru ca, o data cu filmul asta, lumea s-a cam prins cine avea sa fie Constantin Codrescu… Sau poate si mai devreme? Mai devreme a fost filmul “Nepotii gornistului”.
Constantin Codrescu: Mai inainte de “Nepotii…”.
Ma gandesc la vremea cand ati fost student…
Va referiti si la activitatea teatrala?
Si la activitatea teatrala. Pentru ca si filmul, si teatrul au o voce, pe care lumea o tine minte si care poarta numele Constantin Codrescu. Cine si-a dat seama primul, dintre profesorii din Institut, de potentialul vocii dvs.? A fost cineva, banuiesc…
Nu mai stiu… In orice caz, in anul II am avut sansa extraordinara de a o avea profesoara pe doamna Aura Buzescu. Asistent era Vlad Mugur, cu care eram foarte bun prieten de familie. Vlad a fost o importanta perioada din viata mea, un foarte apropiat si cinstit prieten, ceea ce a contat foarte mult. Ne intalneam deseori, ne sfatuiam… Dupa asta, viata ne-a mai separat…
Pe-atunci am primit propunerea de a juca intr-un spectacol care era de fapt prezentat pentru absolventii anului IV: “Unchiul Vanea”, de Cehov. Sorana Coroama isi dadea examenul de absolvire la Regie, cu “Noaptea regilor”, asa ca ea m-a invitat sa joc si-n acest spectacol. Jucam doua roluri diametral opuse, Vanea si Sir Toby. Era nebunia tineretii care m-a indemnat sa accept asta. Peste ani de zile am mai jucat rolul Vanea si-n radio, peste alti ani am regizat “Unchiul Vanea” cu studentii mei de la Facultatea Ecologica. Unchiul Vanea fost ca un leit-motiv al vietii mele. Si al activitatii artistice. Ca si crez uman, ca si experienta. A fost ca un circuit foarte special.
V-ati regasit in acest rol, l-ati “imbunatatit” pe masura ce a trecut vremea?
S-ar putea… Poate mi-am schimbat sau completat gandirea despre personaj, atunci cand anii au trecut si experienta a devenit mai consistenta din punct de vedere artistic. Am avut o imagine complexa despre Cehov, despre personajele si textul lui, despre lumea lui Cehov. O lume de o stranietate si de un farmec unic!
Va plac rusii in teatru mai mult decat alti dramaturgi?
Rusu-i rus! Teoretic, stiam cate ceva despre rusi. Cand eram mai tanar, i-am cunoscut pe cei din romanul lui Radu Tudoran, “Un port la rasarit”. Pe vremea aceea, a-l citi era un act de disidenta, ba chiar de inconstienta.
A fost interzis.
Da. Eram elev in clasa a V-a la Colegiul National “Sfantul Sava” si, dupa o vara intreaga de lecturi recomandate, m-am prezentat in toamna cu o recenzie despre “Un port la rasarit”, ceea ce pe majoritatea profesorilor i-a socat. Cu o singura exceptie: profesorul Varzaru, de romana. Un om superb, care cred ca provenea din zona basarabeana.
Acest act de curaj mi-a adus si glorie, si condamnare. Din acea carte am inceput sa adulmec aceasta lume, dar mai inainte, cand eram copil, am fost, intr-o ultima vara cand s-a mai putut patrunde in perimetrul basarabean, pana la Cetatea Alba, in vacanta, cu bunica mea. O vacanta speciala, cu o mare rascolitoare, cu privelisti care mi-au ramas in minte, cu acea insula misterioasa plina de stufaris si de siluete care nu prevesteau nimic din ceea ce avea sa vina…
Am reusit tarziu, prin anii ‘70 cu Teatrul Mic, sa mergem intr-un turneu la Moscova si la Leningrad. Astfel m-am simtit mai aproape de parfumul acela vechi pe care-l aveau oamenii, strazile, cladirile, in general tot imperiul asta. Dar pe unde treceau rusii, lasau in urma lor atata tristete, nemernicie umana, lipsa de respect!
Mai simtiti parfumul acelor ani? Romantici, cehovieni, daca vreti?
Ei au insemnat tineretea mea. Viata iti rezerva experiente superbe si tragice in acelasi timp. Am ramas si raman fascinat de tineretea mea, de dragostea mea absoluta pentru teatru, pentru ca-n acei ani am fost pe rand: actor, regizor, scenograf si profesor. Profesor sunt si-acum.
Profesia asta a fost facuta cu crezamant. In ea am existat. Cu ea m-am culcat. Cu ea m-am sculat. Cu ea am trait. Cu ea m-am bucurat.
Spuneati adineauri de vocea mea… Da, poate are un timbru mai special. Am avut grija de ea, n-am “otravit-o” prea rau. Intr-adevar, sunt ocazii cand ma duc pe undeva si nici n-apuc sa ma prezint, ca mi se spune: “A, poftiti maestre!”. Nu e vorba de nume, ci de timbrul vocii. Cred ca am lasat ceva in urma si sunt onorat ca am facut-o.
Vocea n-a fost in totalitate meritul dvs, asa ati fost daruit…
Fara doar si poate! La inceput nici n-am fost constient de asta.
In acest context, vreau sa-l intreb pe profesorul de actorie Constantin Codrescu: ce parere aveti ca-n zilele noastre, la facul-tatile de actorie - la UNATC cel putin - nu se mai pune aproape deloc accent pe voce, pe impostatie? Daca stai in sala de teatru si asculti atent, mai ales actorii tineri, nici nu-ntelegi ce vorbesc…
N-as vrea sa vorbesc despre UNATC. O sa va spun de facultatea Spiru Haret, unde predau. Cuvantul nu mai are valoare, nu stiu cum sa spun. Totusi, teatrul este arta de a rosti, de a te face auzit, inteles, de a comunica un text. Nici textul nu mai are valoare. Dupa modesta mea opinie, teatrul e intr-o mare criza, intr-un mare dezechilibru.
De unde se trage asta? Sa fie lipsa de cultura una dintre hibe?
Categoric! Studentii mei nu stiu daca au citit o carte in patru ani…
Va intreb pentru ca atunci cand actorul tanar citeste un text - in cazul “spectacolelor-lectura” - sau cand rosteste un monolog, ai impresia deseori ca nu intelege ceea ce citeste si ca n-a vazut randurile alea in viata lui, ca n-are habar despre ce-i vorba…
Se-ntampla ca atunci cand lucram scene rupte dintr-un text consacrat, clasic, care-i practic un abecedar al meseriei, sa-mi dau seama ca ei nu cunosc decat scena aceea si atat. Nu citesc piesa intreaga!
Dar ce le spuneti?
Ce sa le mai spun? Orice le-ai spune, ai senzatia ca vorbesti in fata unei sticle!
Totusi, meseria de actor e ca aceea de medic: o faci din chemare, nu din obligatie. De ce au mai venit la facultatea asta?
Toate meseriile isi au chemarea lor. Sacrul lor.
Asta mai mult decat altele.
Indiscutabil! Eu cred ca ei n-au venit sa faca o meserie din asta, ci pentru experienta. Experienta care, din pacate, nu mai e rentabila din punct de vedere financiar, decat daca extinzi putin aria.
Dupa cum vad eu ca se petrec lucrurile la televiziuni, astazi e un alt cult. Sunt tot felul de aparitii ciudate care n-au nici o legatura cu profesia asta. Meritorie mi se pare initiativa de martea a TVR Cultural de a readuce in memorie texte, spectacole si actori care au innobilat profesia asta. Ne aflam aici, in interiorul Radiodifuziunii, careia ma inchin cu smerenie si mare recunostinta pentru ca s-a straduit sa pastreze stacheta sus in ceea ce priveste produsul artistic si propunerea artistica.
Sigur ca acum e din ce in ce mai greu, pentru ca problema asta a banului ne-a acaparat pe toti. Am facut, in ultima vreme, parte din mai multe comisii de festivaluri. Am fost chiar si presedinte de juriu. Am vazut cateva spectacole, unele texte erau interesante, dar propunerea pe care o vedeam pe scena m-a ingrozit. Ceva cumplit! Aveam senzatia, asa cum spuneati mai devreme, ori ca n-au citit textul, ori ca nu l-au inteles, ori ca n-au vrut sa-l inteleaga! Oferta era lamentabila. De o vulgaritate, de un exhibitionism si o betie dupa sex. Ceva de domeniul cosmarului. Uite ca am plecat de la “Moara cu noroc” si am ajuns aici. “Moara…” e o bijuterie fara pret in viata mea. Am pastrat-o, o pastrez si probabil o sa plec cu ea in mintea mea, in sufletul meu. O sa pastrez acolo toti oamenii care au fost in jurul meu atunci, cu tot… Viata noastra azi e destul de agitata. Eu, din fericire sau din pacate, sunt ceva mai retras, am fugit la Ghermanesti, unde m-am instalat impreuna cu copiii si sotia mea. Toate astea mi-au redat bucuria de a ma reintoarce in mijlocul unei mici naturi, care-i plina de floare, de cateva vietuitoare, de sufletul lor.
In afara de problema de sanatate de acum trei ani, ce alte motive va fac sa va izolati?
Tocmai asta vreau sa va explic. In lumea asta ma simt strain. Mi-e din ce in ce mai greu sa comunic. Ai mei nu mai sunt… Am revazut acum cateva zile cu emotie si cu mare placere, filmul lui Dan Pita: “Bietul Ioanide”. Un film cu un destin nemeritat. O pleiada de actori ai generatiei mele care sunt o incantare! Am avut o senzatie, dupa ce l-am vizionat, de n-am putut sa dorm noaptea. Eram, parca, printre naluci: eu, singur, printre nefiinte. Eu am ramas aproapre singurul. Maestri straluciti… Ma uitam si-mi spuneam: “El nu mai e… nici el nu mai e… nici el…”. E cumplit.
Stiu, toti ne ducem, fie ca suntem sau nu pregatiti pentru pasul asta. Ne retragem, la un moment dat, din lumea asta pe care eu nu o inteleg si nu pot s-o accept. Traim si intr-o aglomerare de evenimente din afara, dinauntru, peste care domina un singur sentiment: lipsa de dragoste. Nu mai stim si nu mai putem sa iubim. Eu tot repet la infinit un banc. Cea de-a doua parte a lui nu se putea naste daca in zilele noastre nu constatam o surpare tragica la nivel interior. Adica nu-i suficient sa moara capra vecinului, ci trebuie sa moara si vecinul! Asta e infiorator!
Studentilor dvs le predati, pe langa lectii de actorie, si lectii de viata? Va asculta cineva?
Vai de mine! Asta e nenorocirea! Am senzatia ca ma aflu in fata unei suprafete dincolo de care nu e nimic. Sunt priviri care se uita la tine cu o claritate coplesitoare si total dezarmanta. Daca incerci sa vezi vreun ecou realizezi ca: nici n-au auzit, nici n-au retinut. Cred ca se-ntreaba: “Ce-are, dom’le cu noi? De ce ne chinuieste? La ce ne foloseste tot ce ne spune?”.
Cand ati constatat toate astea?
Din an in an e tot mai rau. Ultima generatie pe care am avut-o la Facultatea Ecologica sunt copiii mei de suflet. De atunci, de la promotie la promotie, instrainarea si lipsa de comunicare sunt tot mai evidente. Si nu numai in profesia noastra se intampla asta, ci peste tot. Va repet, am uitat sa iubim! Asta e cea mai mare tristete a mea. Din cauza ei am fugit. Acolo unde m-am retras, am sentimentul ca cei din preajma mea ma iubesc. Florile, pomii, vietatile, ochii celor dragi… Asta e forma mea de dezertare din lumea asta, de autoaparare. Am incercat sa fac fata competentiei si n-am reusit, pentru ca lupta se poarta cu niste mijloace pe care eu nu le am. Nici nu cred in miza acestei lupte. Nu ne mai respectam, nu ne mai admiram simbolurile, iar o tara nu poate supravietui fara simboluri, fara crezuri, fara demnitate. Totul este vulgar, urat.
Ma uitam de curand la televizor, la manifestarile de Ziua Unirii. Indiferent de ce parere ai de X sau Y, cum poti sa-ti batjocoresti simbolurile, imnul, drapelul, ziua aceea? Sau cum poti sa te umpli de glorie pe umerii unora care nu mai sunt? Cum poti sa te trezesti beneficiarul - si ce beneficiar?! - al unor drepturi pe care tu le-ai castigat prin nimic? Sau prin crima! Cand? In acea parodiaca revolutie de acum 21 de ani, plina de uneltiri si de framantari si de-o parte, si de cealalta! Cine a omorat acolo? De ce a omorat? Cine a ingropat atata tineret? Poate domni sau doamne din umbra care azi isi clameaza cu atata vehementa dreptul la ce? La ceva ce-ti aduce o bunastare efemera.
Da’ o meriti sau nu? Nu se mai gandeste nimeni la asta. Ne ascundem, mintim, inselam si chiar ucidem. Cu o mare, imensa usurinta. Ne-am molipsit de ororile lumii asteia! Ce s-a intamplat acum cateva zile la Moscova… De ce trebuie sa plateasca oameni nevinovati? Suntem in stare, pentru o suta de lei, sa omoram pe cineva. Asa am ajuns. Unii dintre noi suntem la capatul drumului. Abia ne mai tinem sa nu lunecam la fund. Copiii astia insa n-au nici o preocupare.
Pentru ca ati amintit de lumea-n care traim, modelul Constantin Codrescu mai are ce cauta in ea?
Pai de-asta m-am si retras. Nu vreau sa bat la usi straine. Sigur ca ma simt exclus, dar nu numai de-acum. Si-n ‘77 si mai inainte, in ‘53, ‘58… Am platit pret mare pentru incapatanarile mele.
In ‘77 am avut curajul sa plec in plina glorie si ascensiune profesionala de la Teatrul Mic, dupa ce-am avut o discutie “amicala” cu Sararu. Am parasit Capitala, am plecat la Targu Mures, unde am fost profesor, apoi la Teatrul din Satu Mare. Teatre populare. Nici nu mai stiu cate am facut! La Braila am redimensionat o minunata, trista si veche cladire a unui teatru superb, care cred ca va ramane. Am facut ceva. De-asta am si plecat de-aici. N-am avut sentimentul ca pierd. Cand am revenit, eram deja socotit venetic in capitala tarii. Nu mai era ce-a fost...
Ce inregistrati acum, la teatrul radiofonic?
Din fericire, s-a reusit sa se adune o echipa cu care inregistram, in sfarsit, “Zamolxe”, de Lucian Blaga. Ceea ce face domnisoara Udrescu mi se pare mai mult decat meritoriu. E mai mult decat onorant si pentru noi, actorii. Ma inclin cu respect in fata acestei in institutii in care s-au produs niste schimbari in bine.
Ati avut o viata si frumoasa, si mai putin…
Viata mea e frumoasa! Am reusit sa decantez, sa indepartez ceea ce nu era de dorit. E o resemnare pe care trebuie s-o accepti. Francezul n-are un cuvant pentru “pensie” sau pentru “a iesi la pensie”…
A la retraite!
A la retraite! Sa te retragi decent. Mai superb decat atat nu se poate spune.
Elegant. Daca e adevarat ca noi, oamenii, atunci cand venim pe lume, ne asumam destinul pe care-l vom trai, ca pe un scenariu pe care actorul il citeste inainte de spectacol, dvs. ce va asumati din toata viata dvs?
Fanatica mea credinta e ca daca noi, oamenii, avem capacitatea de a iubi si de a uri, intre aceste doua limite, eu am optat, cu indarjite, pentru cea dintai. Pentru iubire. Cu toate pacatele ei, ca si iubirea are pacate. Dar ma mandresc cu asta. Am iubit mult mai mult decat am urat. De fapt, cred ca nici nu stiu sa urasc. Am dispretuit, asta da. Si mi-a fost sila.
Credeti ca mai avem vreo sansa sa ne revenim? Si daca da, cum?
Suntem atat de departe de revenire! Am fost atat de bogati, la un moment dat. Acum au mai ramas atat de putini oameni cu o gandire simpla, cinstita, crestina si aceia izolati, in creierii muntilor. Drumul spre revenire e extrem de dificil. Toata lumea vorbeste despre revenirea economica. Dar economia nu-si va putea reveni atata vreme cat moralul, umanul e in mare, mare suferinta.
Mai usor poti sa recuperezi ceva la bursa, decat la bursa vietii. A aparut totusi un fenomen nou. Unii s-au trezit in miezul lui si nu stiu ce sa faca . Insusi faptul ca pot sa vorbesc cu dumneavoastra e un lucru superb. Inainte nu puteam sa fac asta, sa comunic. De frica. E dreptul de a putea sa-mi spun niste ganduri deschis, cu convingerea ca vor ramane pe pagina de ziar sau daca nu, in amintirea dumneavoastra. Mi se pare un lucru extraordinar. E dreptul la o libertate la care eu n-am mai sperat. Cei care beneficiaza azi de acest superb sentiment ori nu-si dau seama de dimensiunea lui, ori iau din el doar partea extrem de facila, chiar grotesca, uneori, a sa. E de neinchipuit de greu de urcat Golgota, ca sa ne revenim. Nu stiu daca ne gandim la asta.
Nu poti sa prosperi peste noapte. Trebuie sa fim constienti ca toti trebuie sa facem ceva, sa ne indreptam spre ceva, pe principii morale, cu poticneli, cu erori, cu bucurii, cu tot ce presupune drumul asta. Dar la noi, unu-n dreapta, altu-n stanga. Ne taiem craca de sub picioare. Dam cu stangu-n dreptul. Avem un sentiment de distrugere absolut de neimaginat. Paradoxal, eu sunt un optimist! Nu un speriat. Viata poate sa fie frumoasa dar nu facandu-ne ca nu cunoastem, ca nu stim, ca nu ne intereseaza!
Vorbeati de ultimii dumneavoastra “copii de suflet”. Va rog sa ma corectati daca gresesc. Am asistat, acum cativa ani, la Teatrul Act, la un examen de absolventa a unei generatii de studenti la actorie. Era piesa lui Caragiale, “Napasta”. Dumneavoastra erati profesorul acelor copii?
Da, da.
Erau niste copii foarte talentati. Se simtea “tusa” maestrului Codrescu in jocul si-n vocile lor. Era acolo o fata care mie mi-a placut in mod deosebit, care juca rolul “Anca”. Ce s-a ales de acei copii?
Acei copii reprezinta un “apendice” al ultimei sperante. Unul dintre ei se ocupa de agricultura. Are o gospodarie de porci, pare-mi-se. Altul, care atunci cand era student, lucra undeva la planificare, la Teatrul Nottara. Cred ca a ramas acolo. Un alt baiat, care-l “facea” pe Gheorghe, si-a deschis un atelier fotografic, unde exista si un fel agentie de impresariat pentru tinerii actori. Fata a plecat cu barbatu-sau peste mari si tari. Acum e pe un vas de croaziera. Nu stiu exact ce face insa atunci cand a plecat era ingrijitoare.
Incredibil! Dar stiti la ce ma gandesc? La faptul ca actualii dumneavoastra studenti vad ca n-au nici o sansa in meseria pentru care se pregatesc, atata vreme cat colegii lor mai mari s-au ratat. Poate de-asta nu mai au nici un chef sa-nvete?
Da. Unii au reusit, totusi. Va dau un exemplu. Un baiat joaca in spectacolul acesta nou al lui Tocilescu, de la Teatrul Metropolis, “Nevestele vesele din Windsor”. Dar e o exceptie. Eu cred ca ne-am luat pe noi haine pe care nu stim a le purta. Ne-am aruncat intr-o mare superba, dar periculoasa.
In care nu stim sa-notam.
Stim asa, mai ciobaneste! Ne invartim printre subtilitatile dintr-un joc absurd, in care am uitat sa iubim. Pe chestia asta Dumnezeu e foarte suparat pe noi.
* * * *
Interviu realizat de:
Claudia Daboveanu - Jurnalul National