Curaj Civic

Am sa admit de la inceput ca sunt o idealista: intotdeauna am vrut sa descopar nedreptati si sa incerc sa fac parte macar dintr-un crampei de solutie. Fie ca veti crede sau nu, asta m-a imboldit sa studiez dreptul pe la mijlocul anilor 90’ si, mult mai tarziu, in anii mei de doctorat, sa studiez cum se nasc si infloresc democratiile, dar mai ales cum s-a luptat impotriva coruptiei si cu ce success. Cam trist, insa, mi-am dat seama nu numai ca sunt intr-o minoritate „covarsitoare“, dar si ca numarul celor care mi-au zis chiar ironic: „Ah, tu esti dintre aia idealistii…“ nu e nici el foarte mic.

Nu vreau sa par nici cu capul in nori, nici cu nasul pe sus. Stiu ca viata de zi cu zi in Romania te macina. Dar ea te macina si in India, SUA sau Rwanda, asa ca penuria reactiilor si initiativelor impotriva politicilor abuzive, a exploatarii indecente a resurselor si a actelor nonsalante de coruptie ma fascineaza, frapeaza, frustreaza, ce mai, ma lasa cu gura cascata. Partial inteleg de unde ni se trage: suntem saraci, nu avem traditie, comunismul si-a bautut joc de ideile si actiunile civice, le-a transformat intr-o gluma proasta, iar pe noi toti in niste paiate care asteapta un semn de sus, de undeva, nu se stie de unde. Dar alte foste tari comuniste, au renascut prin miscari civice si prin penetrarea lenta a activistilor progresisti la putere si chiar si prin sprijinul bisericilor catolice si protestante. Noi, insa, parca suntem cei care susotim pe la colturi despre ce ne doare si cam atat. Iar din cand in cand, foarte rar, niste nemernici insceneaza si ne fura cate o revolutie.

In alte parti, nu toate bogate, spiritul civic e insa mult mai palpabil, il simti la tot pasul si il respiri. Vrand-nevrand, el creeaza o presiune (nu intotdeauna foarte eficienta, e drept) asupra celor care abuzeaza fie incerederea, fie bogatiile comune. Desi se cam dilueaza pretutindeni, dorinta de a ridica glasul, de a mobiliza resurse, si mai ales, de a sacrifica un pic macar pentru binele public si nu doar al tau personal face parte din psihicul altor natii, dar parca nu si a noastra.

Nici macar nu ma gandesc la a fi atenti, la a intelege, la a protesta sau cauta solutii unor probleme asa complicate, cum ar fi politica fiscala nationala sau reforma sistemului de sanatate. Asta nu se intampla foarte des nicaieri si, in general, din cauza complexitatii lor, nici nu duce la solutii viabile. Dar hai sa incepem de jos, cu putinul, cu cel care ne afecteaza direct in traiul zilnic si nu numai cu cel legat de salarii ori beneficii, oricat ar fi ele de-ntepatoare.

Mi-aduc aminte de zilele grele prin care a trecut mama cand a incercat, impreuna cu cativa colegi, sa dezvaluie abuzurile, nemernicia celor care ii conduceau la servici. Dupa multe peripetii si furci caudine, nimeni nu a indraznit sa li se mai alature. Cu totii s-au ascuns pe sub birourile caldute, si-au continuat pauzele lungi de pranz si cumparaturi, in timp ce mama mea si-a pierdut slujba. Nu am sa uit nici ca, in putinul timp in care am reusit sa lucrez in Romania, la o firma privata de tranzactii imobiliare, era la ordinea zilei sa ni se ceara, fara ascunzisuri, sa ii ducem cu zaharelul pe clienti (de aceea am demisionat). Iar la institutia publica pentru care am lucrat aproape un an, dupa ce am ridicat atentia asupra unor contracte ilegale care mi-au cazut sub nas, nu mi s-a mai dat nimic de lucru, iar pe urma am fost acuzata pe la spate ca nu vreau sa lucrez. Si inca mi-e viu momentul in care, trecand granita dinspre Ungaria cu trenul, nimanui in afara de mine si logodnicul meu nu i-a trecut prin cap sa conteste cerintele abuzive ale vamesilor, fiindca, vezi Doamne’, cine stie ce li s-ar fi intamplat. Poate ca nu ar mai fi fost in stare sa strecoare aparatul electronic X sau Y sau habar nu am ce alta mare pierdere ar fi suferit.

Am si acuta senzatie ca multi ne credem grozavi cand, la randul nostru, reusim si noi sa pacalim macar un pic legea, autoritatea sau bunul simt. Povestea cu refuzul de a folosi centura de siguranta in masina spune chiar mult. De cate ori si eu si alti prieteni am auzit refrenul: „Da’ ce, te crezi in America? Aici nu folosim centura de siguranta, nu fii naiva!“ Cu alte cuvinte, incercarea de a urma ce indica legea, de fapt pentru a te proteja, nu are nicio valoare. Atata vreme cat ne gadilam egoul fiindca si noi inselam un pic, la fel ca si cei de sus, ne simtim bine. Numai atat ne-a mai ramas? Pacat.

Chiar si aici, in tara antreprenorilor, majoritatea dintre noi, romanii, ne ferim, nu ne implicam, nu ne place sa „discutam politica,“ nu ne putem reprima impulsul de a o considera doar un joc murdar, in care nu e de nasul nostru sa ne bagam. Atunci sa ii lasam pe altii „sa se bage“, adica pe cei murdari si incompetenti, si sa asteptam, plini de iluzie, rezultate benefice. La aratat cu degetul, la criticat asa in abstract, suntem experti. La dezbatut adevaratele cauze si la pragmatismul necesar gasirii unor solutii, cam diletanti. Confundam cearta politica si mahalaua cu procesul politic si intelegerea sistemului din care facem parte, iar asta e boala grea.

Pentru mine, cea mai recenta si frustranta poveste, insa, vine din Alba Iulia, orasul meu natal, unde, chiar in acest moment, populatia se lasa manipulata, dusa de nas de catre primarul care, impreuna cu acolitii lui, devasteaza zona verde a orasului si ii distrug nu doar originalitatea istorica, dar si echilibrul ecologic.

Dupa multe incercari de mobilizare, cei cativa tineri inimosi si-au dat seama ca nu au cu cine sa defileze sau sa sustina o presiune asupra autoritatilor. In final, ele si-au impachetat initiativele de defrisare/dezvoltare cu fundita dezvoltarii economice, iar ca sa dea si mai bine la ochi, cu cea a nevoii de reluare a sapaturilor arheologice. Nici macar numeroasele proteste venite din partea expertilor in istorie nu au contat.

Bineinteles ca nici eu nu mi-am deschis complet ochii pana nu am ajuns sa traiesc experientele mele transoceanice, aici, pe-asa-zisul „taram al fagaduintei“ (un alt mit despre care se cere scris cel putin o carte). Am observant ca, la americani, initiativa de orice soi se cultiva din fasa. Ai vreo problema, esti incurajat sa ridici mana, sa te plangi, sa aduni fonduri si sa incerci sa faci parte din solutie, sa stai pe marginea strazii si sa vinzi limonada in timp ce ridici pancarda cu pricina. Conform adagiului: „daca nu ai de propus nicio solutie, atunci nu te mai plange“, haideti mai bine sa ne plecam fruntea si ne acceptam soarta, atata vreme cat nu dorim sa ridicam macar un deget ca sa schimbam ceva, cat de mic. Fiindca, sa o admitem, absolut nimic nu se transforma doar de la sine, cu atat mai putin ani de coruptie si nepotism, carora, ce trist, le-am fost si inca le suntem complici.

La universitatea mea din Dallas erau nu mai stiu cate organizatii studentesti menite sa puna presiune asupra decanatului. Am facut si eu parte dintr-una, cea a studentilor la studii aprofundate din Scoala de Stiinte Economice, Politice si Sociale. Acolo ne-am chinuit sa ne luam din timp si resurse ca sa organizam dialoguri directe intre decanii nostri si noi, studentii, sa incercam sa aflam solutii comune problemelor care ne framantau. Am incercat sa ii sprijinim pe noii studenti inrolati, mai ales pe cei ca si mine, veniti din alte tari, fara bani, fara prieteni, fara niciun suport. Fireste, nu am avut succese rasunatoare, insa am indreptat unele lucruri si, in cel mai rau caz, macar am facut cativa colegi sa se simta ca-ntr-o familie, daca a lor era altundeva, departe.

Tare m-a impresionat si curajul cu care, multi veterani, sau chiar membri activi ai fortelor armate americane, si-au riscat statutul ridicandu-si vocea impotriva politicii externe si a strategiilor militare legate, bineinteles, de razboiul din Irak, dar si de nenumaratele problem sociale iscate de razboaiele in care acesti tineri au fost aruncati fara multa pregatire si discernamant. L-am vazut zi de zi pe viitorul meu sot, care, in loc sa avanseze ca ofiter in Armata Americana, si-a incheiat contractul in semn de protest si a petrecut cativa ani, fara servici, nu doar scriind o carte despre experientele lui pe front, dar mai ales facand voluntariat: fie postand bloguri informative pe cele mai mari situri dedicate acestor probleme, dar si facand parte din organizatii de promovare a veteranilor in politica. Iar dupa multe incercari, a reusit sa puna in miscare prima platfoma online prin care soldatii, chiar direct de pe front, si-au putut varsa amarul in stare anonimitate.

Nu demult, ma gandeam si la protestele necontenite din India, unde atatia oameni s-au adunat sa faca chiar si greva foamei, un strigat disperat impotriva coruptiei care, si acolo, ca si la noi, erodeaza totul, de sus pana jos. Acum cateva luni, am vazut-o si pe Shirin Ebadi, laureata Premiului Nobel pentru Pace, avida luptatoare impotriva abuzurilor de drepturile omului si a coruptiei din Iran. Printre putinii avocati care dau un nume frumos acestei profesii si care isi risca zi de zi libertatea prin ceea ce face ajutandu-si semenii, ea zicea: “Daca nu poti schimba lumea, macar incearca sa-i descoperi problemele si sa le integrezi in constiinta civica.”

Poate ca daca ne-am gandi din cand in cand la asta si am actiona macar un pic, am trai si noi, romanii, intr-o lume mai buna. Cine stie.

Alexandra (Agrisan) Friedman
www.Fight4Romania.com