De-a lungul timpului, manastirile
au fost vazute ca locuri sfinte de rugaciune, dar acestea au fost in acelasi
timp si scoli de pietate si de literatura, unele fiind de asemenea spitale.
Munca unora dintre tinerii calugari consta in copierea si traducerea de
manuscrise. De aici si numarul mare de invatati din randul calugarilor. Manastirile
aveau propriile biblioteci care cuprindeau carti necesare satisfacerii cerintelor
de baza ale activitatii liturgice, cat si carti care descriau in amanunt vietile
sfintilor (hagiografii) - Umberto Eco
vorbeste in romanul sau Numele trandafirului, despre biblioteca abatiei
benedictine, pe care calugarul Franciscan Guglielmo doreste sa o viziteze.
Legatura permanenta dintre
literatura si manastiri este bivalenta: literatura era predata in aceste centre
(impreuna cu studiile elementare – citirea sau scrierea) si multe lucrari
literare au fost inspirate de viata monastica.
Lucrarea de fata incearca
atat o descriere cat si o clasificare a manastirilor cuprinse in cateva din
operele literaturii europene, caracterizarea stilurilor arhitecturale fiind
exemplificata prin exemple specifice culese din literatura engleza, germana,
franceza si italiana.
Stilul Romanic este primul
stil de arta propriu al Apusului medieval care ia nastere in epoca lui Carol
cel Mare (secolele VIII-IX). Stilul romanic apare pentru prima data in Franta si
in nordul Italiei (Lombardia), unde reminiscentele vechii arte galo-romane,
amestecate cu influentele asiatice, dau nastere celor primelor biserici cu
cupole pe pandantivi. De aici, stilul se raspandeste in toate tarile catolice,
devenind arta oficiala a catolicismului (ritualul latin) din secolele X-XIII.
Fiind o arta exclusiv
religioasa, creata de calugari si oameni ai Bisericii, stilul romanic devine
stilul arhitectural caracteistic marilor manastiri benedictine.
Una dintre catedralele
reprezentative pentru acest stil arhitectural este Catedrala din Canterbury,
spre care se indreapta an de an, intr-un vestit pelerinaj, un mare numar de
credinciosi. In acest pelerinaj se indreapta si Chaucer alaturi de un grup de
douazeci si noua de pelerini, in binecunoscuta sa opera Povestirile din
Canterbury (Chaucer 1998: 15):
„La vremea cand Prier cu
dulci suroaie
Pana-n rarunchi pamantul
il inmoaie
.................................
Spre Canterbury se
indrum alaiuri..“
Un alt exemplu al acestei
perioade, este manastirea benedictina in care se desfasoara cea mai mare parte
a romanului Numele trandafirului al lui Umberto Eco dar, datorita
faptului ca naratorul, calugarul benedictin Adso din Melk ezita sa specifice cu
exactitate locul si perioada in care se desfasoara actiunea romanului, este
greu de stabilit stilul arhitectural al abatiei benedictine. Pot fi facute
cateva presupuneri in legatura cu perioada in care a fost scris manuscrisul,
probabil in ultimii zece sau douazeci de ani ai secolului al XIV- lea. Pornind
de la aceste presupuneri, si luand in considerare ceea ce afirma Adso la
vederea manastirii „Mi-am dat numaidecat seama ca acesta (Edificiul) era mult
mai stravechi decat constructiile din jurul lui“(Eco 1992: 21), cat si
descrierea facuta ulterior, se poate afirma ca este o constructie romanica.
Biserica manastirii, asemanatoare
cu cele din Italia, mai mult larga decat inalta, sprijinita bine pe pamant,
avea la primul cat mai multe creneluri patrate din care se ridica o a doua cladire
care semana mai mult cu o a doua biserica decat cu un turn, cu un acoperis ascutit
si cu ferestre mari. Ceea ce ne arata ca nu este o constructie gotica, este
chiar lamurirea pe care o da Adso, ca biserica era „straina de indraznelile si
de prea incarcatele broderii cu care a venit stilul modern, si numai in
timpurile mai din urma, s-a imbogatit , deasupra corului, cu o turla indrazneata
ascutita spre bolta cereasca“ (Eco 1992: 41)
Legatura stransa dintre
arhitectura si spirit este din nou reliefata in conceptia lui Adso despre
faptul ca „arhitectura este, dintre toate artele, cea care cauta cu mai multa
cutezanta sa repete in ritmul ei ordinea universului, pe care cei vechi il
numeau kosmos, adica armonie... Si laudat fie Atoatefacatorul care, dupa cum
spunea Augustin, a asezat toate lucrurile in numar, greutate si masura“ (Eco
1992: 27)
O alta biserica de stil
romanic, este una dintre cele mai vechi biserici din Florenta, descrisa de
Michelangelo in romanul Agonie si extaz, al lui Irving Stone. Santa
Maria Novella, cu o minunata fatada din marmura alba si neagra, se intinde „in
forma unei cruci egiptene de peste 300 de picioare lungime, cu cele trei arcade
ogivale ascutite si cu sirurile de coloane marete asezate una fata de alta la o
distanta ce descrestea treptat pe masura ce se apropiau de altarul principal...
peretii laterali erau acoperiti cu picturi in culori vii.“ (Stone 1993: 35)
In a doua jumatate a
secolului XII, din arta romanica, sub influenta Cruciadelor, a scolasticii si a
misticismului religios, ia nastere stilul gotic sau ogival (stilul arcului ascutit).
La dezvoltarea artei gotice a contribuit mult societatea laica, fiind creata si
reprezentata de mesteri si artisti laici, cu concursul material si moral al multimilor
de credinciosi, dar inspirata si patronata tot de clerul Bisericii. In perioada
romanica bisericile cele mai importante care s-au cladit au fost abatiile
(bisericile marilor manastiri ale ordinelor calugaresti), gloria stilului gotic
consta in catedralele.
Acest stil arhitectural s-a
nascut din dorinta oamenilor de a avea biserici si catedrale mai „usoare“, care
sa se inalte mai mult spre cer, tinzand astfel spre apropierea de Dumnezeu.
Dionis (sec. VI), considera ca Dumnezeu este „lumina divina“, sursa tuturor
lucrurilor vazute, de aceea Suger, abatele manastirii Saint-Denis, si-a
construit biserica astfel incat lumina care patrundea in biserica prin
vitraliile pictate cu scene biblice sa joace rolul acestei „lumini divine“.
Cladirea bisericii gotice in sine se dorea a fi parte a experientei divine.
Cel mai bun exemplu al
acestui stil mi se pare a fi Catedrala si manastirea Notre-Dame din Paris,
descrisa atat de minutios de Victor Hugo, in opera Notre-Dame de Paris.
„Batrana regina a catedralelor
noastre“ cum o numeste Hugo, are la fatada „trei portaluri taiate in ogiva,
cordonul brodat si dantelat cu douazeci si opt de firide regale“ (Hugo 1967:
101), o fereastra centrala imensa in forma de roza, caracteristica stilului
gotic, flancata de doua ferestre laterale, doua turle negre cu stesini de
ardezie, de o regularitate dusa pana la perfectiune, ca de altfel intreg
ansamblul arhitectonic.
Ceea ce Hugo condamna cu
inversunare este amestecul de stiluri datorat tranzitiei de la o perioada la alta:
„Astfel, ca sa dam numai amanuntele principale, pe cand mica Poarta Rosie
atinge aproape limitele gingasiei gotice din secolul al XV-lea, stalpii dinlauntrul
catedralei, prin volumul si gravitatea lor, duc inapoi pana la abatia
carlovingiana din Saint-Germain-des-Prés. Intre poarta aceasta si stalpi ai
zice ca sunt sase veacuri... Astfel, abatia romanica, biserica filozofala, arta
gotica, arta saxona, greul stalp rotund care aminteste de Grigore al VII-lea,
simbolismul ermetic prin care Nicolas Flamel il anunta pe Luther, unitatea
papala, schisma, Saint-Germain-des-Prés, Saint-Jaques-de-la-Boucherie, toate
sunt contopite, combinate, amalgamate in Notre-Dame.“ (Hugo 1967: 106)
O alta catedrala gotica
reprezentata in literatura europeana, este catedrala manastirii Maulbronn (in
text Mariabronn), in romanul lui Hermann Hesse, Narziss si Goldmund,
fiind locul in care cei doi protagonisti ai romanului sunt elevi ai scolii manastiresti.
Este reprezentativa nu atat pentru descrierea fizica, cat pentru relevarea legaturii
dintre manastire si literatura, manastirea fiind si aici un important si
puternic centru de cultura.
Manastirea Northanger, din
romanul cu acelasi nume al lui Jane Austin, era o cladire joasa, cu o poarta
mare, ale carei loje cu o infatisare moderna dadeau in exact in inima manastirii.
Aspectul exterior al manastirii
scoate la iveala una dintre trasaturile caracteristice ale stilului gotic, si
anume, arcada ascutita a ferestrelor, dar datorita unor lucrari de reparatii facute
de proprietari, ochiurile ferestrelor, in loc sa fie impodobite cu vitralii viu
colorate, erau prea mari, stravezii si luminoase, iar statuile greoaie lipseau
cu desavarsire.
O alta manastire
reprezentativa pentru acest stil arhitectural este manastirea Whitby, amintita
de Bram Stoker in romanul Dracula, de fapt ruina acesteia, „o ruina mareata,
de dimensiuni imense, cu multe si romantice unghere“, asupra careia autorul nu
se opreste decat pentru a aminti ca aceasta constituie scena unde se petrece o
parte din poemul lui Walter Scott, Marmion. (Stoker 1990: 105)
Stilul Renasterii apare in
Italia (mai intai in Florenta), spre sfarsitul Evului Mediu (secolele XV-XVI),
sub influenta studiului clasicismului, adus in Apus de personalitatile
culturale ale Bizantului, refugiate dupa caderea definitiva a imperiului de rasarit
sub turci (1453).
Spiritul Renasterii se
manifesta ca o tendinta de intoarcere la arta Romei si Eladei antice si se
caracterizeaza prin reasezarea omului in centrul preocuparilor si interesului
filosofic si artistic. Gustul pentru eleganta, logica, armonia si finetea
liniilor si a proportiilor artei clasice, care ii caracterizeaza pe artistii
Renasterii, reprezinta totodata o reactie impotriva spiritului feudal, iubitor
de forta, brutal si masiv al Evului Mediu. Bineinteles ca arta Renasterii nu
trebuie considerata ca o simpla copie sau increstinare a artei pagane clasice,
ci ca o interpretare noua a conceptului artistic, o creatie originala bazata pe
studiul, intelegerea si admiratia artei antice, considerata ca fiind suprema
expresie a frumosului artistic realizat de geniul omenesc pana atunci.
Arta se laicizeaza. Ca numar,
constructiile religioase ale artei Renasterii sunt mai putine decat cele
romanice si gotice. Autoritatea Bisericii nu mai indrumeaza activitatea mesterilor
constructori si decoratori, ca in romanic si gotic.
In domeniul arhitecturii
bisericesti, monumentul cel mai reprezentativ este marea biserica a Sfantului
Petru din Roma, construita in sec. XVI, pe locul vechii basilici a Sf. Petru
din sec. IV, care fusese demolata in sec. XV.
O descriere scurta a vechii
basilici, considerata cel dintai lacas al crestinatatii, o gasim in romanul lui
Irwing Stone, Agonie si extaz. Rechemat la Roma, dupa mai multi ani,
Michelangelo este incantat sa descopere ca vechea cladire de caramida, cu cele
o suta de coloane de marmura si granit, alcatuind cele cinci nave, cu o nava
centrala de trei ori mai larga decat celelalte, inaltata pana la tavanul cu
grinzi de lemn, era „solid sprijinita cu proptele.“ (Stone 1993: 95). Aceasta
capodopera a crestinstatii, urmeaza sa fie demolata pentru a lasa loc constructiei
noii catedrale Sf. Petru.
Noua catedrala, are planul
unei cruci cu brate egale, inscrisa intr-un patrat si incoronata de o cupola
gigantica, numai ea inalta de 52 m, imitata dupa cea a lui Brunelleschi de la
Domul din Florenta, facuta si ea dupa cea a Panteonului antic al lui Agrippa
din Roma.
In interiorul al manastirii,
viata nu se masoara in ore deoarece timpul are o alta curgere, o alta logica;
exista un prezent continuu si o vesnicie continua, amandoua invaluite intr-un
nimb de sfintenie, in lumina diafana a pacii si a iubirii. Pentru oamenii din
afara poate parea ciudat faptul ca exista pe pamant astfel de locuri in care
timpul este abolit. Nu este vorba de timpul fizic, care este folosit si in manastire
pentru niste repere orare absolut necesare, ci la timpul existential, acel timp
al efemeritatii umane, acel timp care alearga de-a pururi pe urmele omului in
goana nebuna pe care unii o numesc „viata“. In manastire acest timp nu mai
exista pentru ca moartea nu mai este acea fiara inspaimantatoare de care se tem
atat de mult oamenii, ci este poarta prin care se poate trece in vesnica
bucurie, in acel taram catre care se ridica gandurile monahului clipa de clipa.
Manastirea a fost si va ramane
de-a lungul secolelor spatiul sacru, misterios in care s-au petrecut fapte de
sublima inaltare spirituala, de vitejie dar si de tradare cumplita si ura.
Chiar si in zilele noastre sciitori si istorici renumiti incearca sa faca lumina
in misterioasa viata a monahilor.
Bibliografie:
Austin, Jane, Manastirea
Northanger, In romaneste de Costache Popa, Ed. Univers, Bucuresti, 1976
Chaucer, Jeofrey, Povestirile
din Canterbury, Traducere, studiu introductiv si note de Dan Dutescu, Ed.
Polirom, Iasi, 1998
Eco, Umberto, Numele
trandafirului, Traducere si postfata de Florin Chiritescu, Ed. “Hyperion”
Chisinau, 1992
Hugo, Victor, Notre-
Dame de Paris, In romaneste de Gellu Naum, Ed. Tineretului, Bucuresti, 1967
Hesse, Hermann, Narziss si
Goldmund, Traducere de Ivan Denes, Ed. Biblioteca pentru toti, Bucuresti,
1968
Stoker, Bram, Dracula,
Traducere si note de Barbu Cioculescu si Ileana Verzea, Ed. Univers, Bucuresti,
1990
Stone, Irving, Agonie si
extaz, Vol. I, II, In romaneste de Geo Dumitrescu si Liana Dobrescu, Ed.
Orizonturi, Bucuresti, 1993
Asistent univ. Drd. Madalina Pantea
Lect. Dr. Andrada Marinau
Pagini realizare de: Prof. Alina VANCE