de Ion Simut (Romania literara)Am prevazut ca Norman Manea va fi primul scriitor roman care va lua Premiul Nobel. Si am avut dreptate. Profetia mi-a fost implinita, in ciuda tuturor scepticilor. In 2002, sub numele lui Kertész Imre, Premiul Nobel pentru literatura i-a fost atribuit si lui Norman Manea, care ilustreaza cu exactitate aceeasi categorie: un scriitor evreu din Europa Centrala, care transcrie in opera sa si experienta Holocaustului (sau a deportarii in timpul nazismului), si experienta traumatizanta a comunismului.
Proza lui Norman Manea, ca si a lui Kertész Imre, transpune cele doua traume in egala masura: nazismul si comunismul. Pe deasupra, nu este un scriitor de mare notorietate. Inaintea lui Kertész Imre sunt alti doi-trei scriitori maghiari mai mari si mai indreptatiti ca valoare estetica sa fi luat Premiul Nobel, dupa cum inaintea lui Norman Manea exista alti doi-trei scriitori romani ce pot fi considerati mai mari si mai indreptatiti, dar nici unul dintre scriitorii maghiari sau romani mai prestigiosi nu are incorporata in opera o valoare morala, politica si sociala, comparabila simbolic cu a celor doi. Amandoi au beneficiat de afirmarea in limba germana (conditie esentiala in fata juriului Nobel pentru scriitorii proveniti din Europa Centrala sau de Est) ca primul spatiu lingvistic de lansare europeana. Limba engleza a venit dupa aceea. Amandoi au contat pe sprijinul international al mediului evreiesc, extrem de favorizant si de eficient pentru difuzare, influenta si consacrare.
Acum, ca Premiul Nobel pentru literatura a fost acordat la aceasta categorie (suferinta evreiasca in Europa Centrala), evident ca sansele lui Norman Manea nu mai exista. Ar fi ca si cum unui scriitor i s-ar acorda a doua oara Premiul Nobel.
Niciodata nu am fost mai aproape de Premiul Nobel decat atunci cand i s-a atribuit lui Kertész Imre, in 2002, si i s-ar fi putut atribui la fel de bine lui Norman Manea. Kjell Espmark, in volumul Premiul pentru literatura. Un secol cu Nobel (Editura Institutului Cultural Roman, 2003), foarte bine documentat direct in arhivele premiului si ale dezbaterilor, nu pomeneste numele nici unui scriitor roman care sa se fi aflat intr-o pozitie eligibila printre candidati.
Propunerile sunt o industrie neglijabila, daca numele nu ajung printre ale celor cinci-sase scriitori intrati in discutia finala a juriului. Laurentiu Ulici, in volumul Nobel contra Nobel (editia a doua, 1998), imagineaza indreptatirea catorva scriitori romani de a fi obtinut Premiul Nobel pentru literatura. Pe I. L. Caragiale l-ar fi vazut biruitor (retrospectiv, desigur) in 1910, in defavoarea mediocrului scriitor german Paul von Heyse, castigator atunci. Pe Liviu Rebreanu il imagineaza castigator in anul 1940, cand Nobelul pentru literatura nu s-a acordat. Pe Tudor Arghezi il imagineaza mai indreptatit, in 1950, in locul lui Bertrand Russell. Iar pe Lucian Blaga il contrapune lui Saint-John Perse, premiat in 1960. Pentru literatura noastra contemporana, adevaratul biruitor nu ar fi putut fi decat Nichita Stanescu, in 1980, in contrapartida cu Czeslaw Milosz. In prima editie a cartii sale, Laurentiu Ulici il mai propusese pe Marin Sorescu, propunere la care renunta in editia a doua, cand il mai pune in pozitie de posibil castigator pe Nicolae Breban pentru 2000. Sa recunoastem ca modul de a gandi al lui Laurentiu Ulici este foarte plauzibil pentru unul sau altul dintre scriitorii romani propusi; evident, nu pentru toti, in serie. E greu de imaginat ca, de-a lungul unui secol, am fi putut lua Premiul Nobel pentru literatura de sase-sapte ori, dar macar o singura data l-am fi meritat. Laurentiu Ulici nu-l propusese si pe Mircea Eliade, gandindu-se probabil ca simpatiile de dreapta l-ar fi dezavantajat categoric. Toate aceste vise sunt spulberate de cartea mentionata a lui Kjell Espmark, care nu gaseste nimic demn de mentionat despre vreun scriitor roman care sa fi ajuns pe lista eligibililor cu o minima sansa. Ca au circulat vesti despre propunerea lui Rebreanu, Arghezi, Blaga sau Nichita Stanescu are prea putina importanta si relevanta. Propuneri sunt cu sutele in fiecare an.
Deschid aici o mica paranteza legata de probabila sansa a lui Liviu Rebreanu. Circula o prejudecata, pe care am vazut-o reactivata in editorialul Gabrielei Adamesteanu Premii, autori, editori, aparut in “Bucurestiul cultural” nr. 21-22, supliment la revista “22”, nr. 810 din 13-19 septembrie 2005: “Se pare ca Rebreanu a fost aproape de Nobel, iar polonezul Reymont care l-a invins nu era mai bun”. E, din pacate, una din informatiile “folcloristice” despre sansele unui scriitor roman la Premiul Nobel. Lui Reymont i s-a acordat acest premiu in 1924, cand cariera internationala si traducerile din proza lui Rebreanu erau la un inceput modest. In 1924, Liviu Rebreanu nu avea cum sa fie un candidat credibil la Premiul Nobel, pentru a-l concura pe Reymont. Paralela dintre cei doi este ulterioara obtinerii de catre Reymont a Premiului Nobel si a devenit, cu timpul, un loc comun. Dar concurenta dintre ei este o pura inventie, complet nemotivata. Opera polonezului fusese tradusa in buna parte in germana, pana in 1924, iar prin intermediul acestei limbi a cunoscut-o si Rebreanu. In 1924, Reymont avea 56 de ani (fiind nascut in 1868), iar Rebreanu (nascut in 1885) avea doar 39 de ani si, repet, in 1924 nu era aproape deloc cunoscut pe plan european, nu avea nici pe departe o reputatie comparabila cu a lui Reymont. Ar fi fost senzational sa obtina atunci, in 1924, Premiul Nobel, caci ar fi fost cel mai tanar premiat din toata istoria premiului. Albert Camus, la 44 de ani, a fost cel mai tanar premiat. Deci, speculatia cu faptul ca Reymont i-ar fi fost preferat lui Rebreanu e gratuita, chiar fantezista, pentru ca in 1924 Rebreanu nu se afirmase pe plan european.
- Continuare in numarul viitor.