Ne trecem ca si anotimpurile,
Dar noi nu ne repetam ca si ele!
Acum, ma uit doar la fotografii,
In care-am pastrat anii mei vii...
As vrea sa opresc timpul in loc,
Dar nu uit ca-s doar un strajer;
Si-s in turnul de veghe-n soroc,
Cautand fericirea-nvaluita-n mister!
O, cat as vrea, uneori, sa opresc Timpul!... Poate cineva sa opreasca timpul? „Opriti timpul!...“ Este un strigat de disperare, lugubru, de parere de rau, de nostalgie, dar poate fi si de prea multa bucurie, cand speranta ti se implineste si viata ta este frumoasa ca un un curcubeu de cantece si poezie divina...
„Rascumparati timpul“ este un indemn optimist, de incredere in posibilitatea refacerii armoniei in suflet, in gand si in fapta, in viata ce se-nvarte ca o moara ce-i miscata doar de apa care curge-n cursa vremii zbuciumata..., prin „nasterea din nou“!
Ce repede „curge timpul!“...
Ochiul, ferestra sufletului,
Gandul, expresia creierului,
Cuvantul, muzica gandului,
Canta sau plange in fuga timpului!
Mai ieri, eram in bratele mamei, fara grijuri si fericit... Dar timpul acesta, pentru mine, a fost tragic de scurt si am intrat in zvarcoleala vietii, pe cand eram prea mic... Timpul meu parca s-a prea grabit, dar am ajuns, dupa ani de alergare, sa castig cursa cu obstacole parcursa in anii traiti pana acuma, sub soare: cu o viata de om fericit si mantuit!
Timpul este un examen pentru fiecare om. Este un metronom care incrusteaza, in copacul trupului si in tesatura de lumini nevazuta a sufletului, notele obtinute, in vita vietii noastre, in cursa cu obstacole pe liniuta de unire dintre leagan si mormant. Metronomul ce-l purtam in piept si-i simtim bataia in fiecare secunda miscata, in pulsul de viata traita cronometrata, este inima noastra, de care ar trebui sa avem grija mai mare.
Este un motiv extraordinar care trebuie sa ne puna pe ganduri: sa dai un examen in timpul unei vieti traite pe pamant! Este un imbold pentru fiecare om de a rascumpara timpul, pentru ca viata trece repede, ca un sunet si se ofileste, ca frunza ce primavara este verde si frumoasa, plina de vitalitate, dar lunile de vara trec repede si toamna bate grabita la usa, intrand cu vremea ei mai rece, schimbatoare si mai dura, cand aceasta „foaie verde se ofileste, ingalbeneste si este luata si aruncata sa zaca, fara de clorofila cu viata, pe pamant...
Cu urgenta cea mai mare, omule, femeie, tinere, tanara, copile, copila, este timpul de intoarcere la Dumnezeu, pana ce nu este prea tarziu, caci vremurile sunt rele si semnele sunt alarmant de clare ca timpul sfarsitului aproape a venit: razboaie, rautatea oamenilor ajunsa la culme, lipsa de dragoste fireasca, boli incurabile, nebunia morala, muzica desantata, imorala, foamea, cutremure de pamant cu pagube materiale enorme, cu mii si mii de morti, uragane distrugatoare, ploi torentiale, seceta, necredinta ajunsa o boala morala a acestui inceput de secol al XXI-lea, crime oribile, stricaciunea oamenilor ajunsa la culme... Si natura parca se revolta de stricaciunea oamenilor! Frica a pus stapanire pe lume. Nu se stie ce va aduce ziua de maine. Oamenii sunt mai tristi, mai tensionati, mai suparati, mai rai, mai nervosi, nebucurosi, fetele cele mai multe arata nefericire si zbucium sufletesc. Peste tot terorismul a pus in alerta o lume nelinistita. Se folosesc resursele materiale ale pamantului pe arme si inarmare, desi omenirea nu are mancare si moare, pe securitatea iesita din frica ca vreun dement, cu o gandire diavoleasca ar putea in orice clipa sa loveasca. Peste tot, in lume, in sufletele oamenilor s-a strecurat frica de maine! In jur, moartea face ravagii si cand mor miile de semeni de ai nostri, ca mustele, in tari in razboi, sau in cele in care seceta infometeaza milioanele, bolile in masa secera vieti de copii nevinovati, tineri si batrani, mame si tati, cand in jur este numai durere, parca omenirea nu mai vede, caci s-a desensibilizat... Peste tot se aude un strigat intr-o intrebare: Pana cand, Doamne, mai putem indura o stare cu groaza atata de mare?
Rasuna ca un laitmotiv, in acest eseu, strigarea mea de chemare la trezirea la realitatea urgentei momentului de rascumparare a timpului pierdut in pacat si in necredinta, si de intoarcere, prin pocainta si credinta, la Dumnezeu, pana nu este prea tarziu, amicul meu! Este un indemn de alertare, caci vremurile-s tot mai rele si mai grele.
Ce este timpul? O bataie a ceasului, in ticaitul lui metronomic, ca ale bataii inimii mele pe timpul liniutei de unire ce nu s-a ispravit de scris. Este ziua si noaptea, primavara, vara, toamna si iarna, luni, ani, secole, milenii.
In realitate, timpul este o parte din eternitate, pentru a masura viata pe pamant. El este poarta de intrare in existenta eterna, pe care o doresc mult credinciosii, precum o doresc si o traiesc, inca de acuma, si eu. Timpul este „Ziua“ ce ni s-a dat si ni s-a masurat, din momentul in care Adam si Eva: stramosii nostri n-au ascultat de Dumnezeu, si li s-a dat sa traiasca doar „o zi“, masurata in ani, luni, zile, ore, minute si secunde, numarate si tiparite in DNA-ul, incrustat in fiinta lor. Nici o clipa mai mult!
Pana mai bate metronomul din pieptul nostru, traim fiecare, in Scoala de viata de pe pamant, timpul de pregatire de zborul final, la decolarea ce ne va duce trupu-n mormant, iar sufletul va zbura-n locul ce, prin credinta, fiecare si l-a pregatit, ca sa-l ocupe dupa examenul vietii pe acest pamant. Doar atunci, va incepe netimpul, la care ne cheama, cu glasul duios Mantuitorul Iisus Cristos ce ne va da, ca dar, pentru trecerea examenului vietii terestre, nemurirea, traind fericiti vesnicia...
„Veniti la Mine voi: cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna sufletelor voastre, spunea Fiul lui Dumnezeu, ca sa fim in fericire, o vesnicie, in Raiul Sau.
Fiecare avem un vis de implinit si ar fi pacat sa treaca vremea prea repede si sa se lepede clipa ce ni s-a dat!
As vrea si eu, uneori, sa opresc timpul in loc, dar nu pot si-mi traiesc „Ziua“ ce mi s-a dat, ca sa-mi traiesc destinul fericit pe pamant.
Timpul este scurt pe pamant: o infinita faramita din vesnicie. Suntem doar un abur, care apare si dispare, un firicel de iarba verde care creste, dar vara trece repede si se ofileste!
Ce fericit si intelept este omul care se sileste sa traiasca in viata, asa cum ar dori sa fie gasit in ceasul de decolare spre zarea, unde nu se mai moare, ci-i doar bucurie, cantec, fericire si sarbatoare!
Sa nu te plangi!
Sa nu te plangi ca viata este grea,
Ci cauta sa faci doar ce-i bine in ea,
Luptand mereu cu lutul had din tine.
Gata fiind cand Mesia pe nori revine!Prof. Dumitru BUHAI