Romania, vazuta de cei care au ales strainatatea. Confesiunile incomode a 30 de tineri romani plecati dupa ’89 in lumea larga

Romanca emigrata: “Nu sunt aroganta, nu dispretuiesc, dar nici nu iubesc poporul asta « brav si ospitalier »”

Romania, vazuta de cei care au ales strainatatea. Confesiunile incomode a 30 de tineri romani plecati dupa ’89 in lumea larga sunt reunite in volumul “Revolutia din departare”, de Cristina Hermeziu.

 Confesiunile incomode a 30 de tineri romani plecati dupa 1989 in lumea larga sunt reunite in volumul “Revolutia din departare” de Cristina Hermeziu, aparut in februarie 2011 in colectia Actual, la Editura Curtea Veche.

In decursul unui an simbolic - 2009 -, Cristina Hermeziu a intalnit romani, le-a ascultat povestile si a schimbat pe internet 500 de mesaje pe aceasta tema. Subiective, particulare, problematizante, povestile exilatilor, scoase din anonimat, devin exemplare. Cele 30 de marturii despre plecare si experienta de a trai in doua lumi, stranse in volumul “Revolutia din departare”, constituie un esantion viu dintr-o tulburatoare arhiva virtuala, cea a neobositului exod romanesc pe usa deschisa de Revolutie.

“Am invatat, in mai bine de zece ani de jurnalism, ca stirile sunt despre politicieni si vedete, iar reportajele - cele care iti taie rasuflarea - despre oameni obisnuiti. De aceea i-am cautat in lumea larga nu neaparat doar pe romanii ajunsi pe culmi de notorietate - oricum dai peste ei -, ci pe romanii plecati de acasa, dispusi sa descifreze, retrospectiv, gestul lor de iesire radicala pe usa deschisa de Revolutia din 1989, dintr-un spatiu presupus familiar, securizant. Adunandu-le povestile, mi-am dat seama ca drumul parcurs de ei de atunci pare un straniu cordon ombilical, care ii tine liberi, pentru ca isi cara istoria/revolutia dupa ei, dar nu mai apartin total niciunui loc. De cele mai multe ori, e o fuga din propria tara pana la capatul lumii pentru a o iubi mai bine”, spune autoarea volumului.

Trei carti intr-un volum

In urma destainuirilor provocate de cinci intrebari a rezultat o tripla carte - a Revolutiei, a Exilului si a Romaniei contemporane in satul planetar, mai spune Hermeziu.
“Departarea in timp - 20 de ani si departarea in spatiu - oriunde in lume transforma Revolutia romana intr-o (r)Evolutie. Cartea e o culegere de (r)evolutii personale ale unor romani pentru care a-si certa tara natala ca nu stie sa evolueze mai repede si in profunzime e o suprema si dureroasa forma de iubire”, conchide autoarea.

PARTICIPARE
30 de autori

Volumul “Revolutia din departare” a aparut cu sprijinul Institutului Roman de Istorie Recenta. Texte de: Robert Adam, Gratiela Andrei, Dan Arvinte, Alexandra Badea, Iulia Badea Gueritée, Oana Barsan, Marina Andreescu Camboulives, Mircea Cantor, Mihaela Fiordean, Monica Heintz, Rodica Ieta, Maria Ionita, Ovidiu Ivancu, Alexandra Jivan, Cristina Hermeziu, Ioana Lungeanu, Tiberiu Mustata, Iulian Nistea, Ciprian Popescu, Tatiana Pyper, Mirela Roznoveanu, Andreea Scarlat, Serban Smadici, Denise Georgiana Spiliopoulos, Dolores Steinman, Daniela Stimeriu, Corina Suteu, Raluca Ursachi, Ioana Violet, Oana Ursache.

CONFESIUNI- Fragmente

Gratiela Andrei

“M-am hotarat sa plec la capatul lumii. Vorbesc serios. Imi iau doi oameni dragi, geamantanele aferente, amintirile si …gata. Bancul cu viermisorul care traia in balega doar pentru ca acolo era tara lui m-a pus serios pe ganduri. Eu sunt personajul ? Da, mi-am spus si mi s-a facut rusine… de mine si de copilul meu. Nu sunt aroganta, nu dispretuiesc, dar nici nu iubesc poporul asta « brav si ospitalier », e o notiune prea abstracta sa-mi starneasca vreun sentiment. Imi sunt dragi doar niste oameni pe care am apucat sa-i cunosc, in rest…nu conteaza.

Multumesc lui Dumnezeu ca m-am nascut aici, locul in care, daca esti bolnav, scapi numai pentru ca ai avut zile, unde trebuie sa furi mult ca sa nu faci puscarie, unde grosolania, prostia si tupeul te duc departe…

Multumesc statului ca ia pielea de pe mine, oferindu-mi in schimb perspectiva unei batraneti mizerabile, vanzatoarelor ca-mi vorbesc urat, hotilor ca mi-au taiat gentile, oamenilor din autobuz care nu stiu de descoperirea deodorantului.

Ce poate sa ma mai mire cand aici am vazut totul ? Sunt temeinic pregatita pentru viata si am ajuns s-o pretuiesc profund din groapa disperarii mele. Imi iau nostalgia slava, lenea orientala, tresarirea latina, originile bucovinene, complexele de cetatean extraeuropean si plec pana nu e prea tarziu. Cum v-am spus, tocmai la capatul lumii”.

Dan Arvinte

“(…)Am fost la Viena in iunie 1998 ?i la Leuven in Octombrie acela?i an. O alta lume, domnule! Oamenii erau cu zambetul pe buze, prieteno?i, nu sim?eai tensiunea in aer ?i nu trebuia sa stai drep?i si sa faci plecaciuni in fa?a „seniorilor”, ca in Romania. Oamenii erau mode?ti, ?i, mai presus de toate, pacientul le era egal. A?tia nu se credeau Dumnezei ?i nu se comportau ca ?i cum ar fi fost „la ei pe mo?ie”, parand a face oamenilor o favoare ca ii trateaza.

Am avut sentimentul, fiind acolo, ca am intrat intr-o lume careia ii apar?in ?i de care am fost instrainat, pedepsit fiind sa traiesc in alta parte. Paradoxal sau nu, ma sim?eam „ca acasa”, a?a cum ar trebui perceput sentimentul acesta. De asemenea, profesional am inva?at multe lucruri noi. Dar a trebuit sa ma intorc in Romania. Marturisesc ca atunci n-aveam nici un gand sa plec in strainatate. Sincer sa fiu, decizia de a pleca din ?ara am luat-o mult mai tarziu, cind efectiv n-am mai rezistat nedrepta?ilor de la noi.

Intors acasa ?i pasionat fiind de meseria mea, am incercat sa le imparta?esc ?i colegilor mei (mai ales celor seniori) din experien?a mea ca sa incercam impreuna, daca e posibil, sa imbunata?im cateva lucruri, referitoare mai ales la tratamentul chirurgical al anumitor cazuri de traumatologie. Normal ca reac?ia a fost de genul „uite-l ba ?i pe asta - a fost ?i el in strainatate ?i acum vine sa ne inve?e el pe noi!”. Profesorul parea insa sa aprecieze eforturile mele ?i chiar mi-a spus c-o sa incerce sa ma ajute sa ma duc la un curs in strainatate. Dar a uitat repede. A?a ca iata-ma din nou luptand singur cu ignoran?a, infatuarea ?i ne?tiin?a. ?i, cum singur n-ai cum sa ca?tigi, situa?ia nu prea era roz. In sala de opera?ie mai mult ?ineam de departatoare iar sprijin de la colegii mai experimenta?i nu exista. Erai prietenul lor daca le spuneai cat de buni sunt, profesional vorbind, daca de garda fiind, nu-i trezeai noaptea ca sa le ceri parerea, daca participai la chermezele de dupa-amiaza, cu bere ?i joc de car?i”.

Alexandra Badea

“(...)Am ajuns intr-un moment in care nu ma consider nici romanca, nici frantuzoaica, ma simt un apatrid. Fara nici o suferinta si asta imi da o mare libertate.

Daca ramaneam, lupta ar fi putut fi mai utila in Romania. Oamenii care au ramas sunt eroi, cum spune Marguerite Duras despre cei care lupta zi de zi cu rutina sistemului. As fi devenit mai puternica prin lupta cu un sistem ostil sau pentru a crea ceva ce nu exista. In Franta deja structurile exista si intr-un fel e egoist ca am plecat din Romania. Romania imi anihila creativitatea. Cateodata imi zic ca as fi putut crea ceva ce nu exista inca. Un teatru, o structura independenta etc. Am si incercat dar acolo, cand pui 10 oameni sa lucreze impreuna, fiecare vrea sa o ia in alta parte.

(...)Toata lumea cand aude accentul intreaba de unde esti. Asta insa nu-ti da nici o informatie despre ce reprezinta acel om. Raspund: sunt romanca si traiesc la Paris. Cand am rabdare intreb la randul meu: de ce nu ma intrebati cu ce ma ocup sau ce gandesc.
Sunt convinsa ca ceea ce scriu, scriu in franceza pe care o  scriu pentru ca vin de unde vin, am trait primii zece ani sub comunism, am trait revolutia, dar la un moment dat trebuie sa le lasi in spate.

(...)As trai in Romania daca ar deveni o tara mai deschisa. Chiar si tinerii judeca prin anumite grile. Prea putina curiozitate fata de ceea ce e in afara. In Le Monde ai pagini nenumarate despre lumea internationala, in ziarele din Romania sunt cateva randuri despre America si poate Franta. O autosuficienta. Intr-un text scris in Romania vorbeam despre homofobie, rasism. Nu l-as scrie in franceza. Decalajul e atat de mare!  La montarea de la Iasi lumea radea, in sala, la cuvintele „negru” si „homosexual”. Am fost criticata, ba ca vreau sa-i invat sa gandeasca pe romani, ba ca sunt prea directa sau violenta, ba ca fac teatru didactic...  Da, am sa continui sa fac teatrul acesta pana cand n-o sa se mai rada in Romania la cuvintele „negru” si „homosexual”. Romania s-a apropiat mult de tarile occidentului, prin supermagazine si hoteluri, dar in privin?a mentalita?ilor, astept ca cercul vicios cu ceea ce ne-a transmis comunismul sa se fisureze odata”.

Mircea Cantor

“(...)Din Romania am plecat dupa zece ani de la revolutie, in 1999. Dar prima oara am venit in Franta in 1991, cu scoala.  Mi-a fost foarte dificil sa ma readaptez cand m-am intors, peste doua saptamani. Nu-mi mai placea nimic, eram insuportabil pentru maica-mea. Ma purtam ca un copil aruncat in supermarket si apoi dus din nou la alimentara. Mi-a trecut, dar am simtit socul. Eram obsedat sa mananc bagheta frantuzeasca. Am fost la niste rude in Cluj si la un magazin din centru vindeau „bagheta frantuzeasca”. Era aceeasi saracie de paine tip franzela doar ca era alungita.

(...)N-am avut rabdare si n-am in continuare. Nu stai sa astepti lucrurile, mergi spre ele. Acolo unde nu sunt, le creezi tu sau te duci pana le gasesti. Suntem la 20 de ani de la revolutie si in Romania de abia incep sa se miste lucrurile in termeni de galerie, de muzee, de colectionari. Dar are si acest lucru un farmec. Nu incerc sa invinuiesc pe nimeni de la distanta. E un anume ritm care are avantajele si dezavantajele sale. Acum vad lucrurile mai detasat si le vad avandu-si fiecare rostul lor.

(…) Dar in fine, trebuie sa fie cateva generatii de sacrificiu. Toti suntem in raport cu altceva. Eu am avut sansa sa plec de acolo ca sa pot azi obiectiva realitatea: ce e favorabil in pastrarea traditiei si ce nu e de bun augur; ce aduce bun progresul, si ce anume perverteste. Felul in care s-a vazut in Romania intrarea in UE a fost un fel de „porceala”. Oamenii n-au fost constienti ce insemna sa alegi sa faci parte dintr-o chestie care te depaseste. A fost o goana orbeasca dupa „noi trebuie sa ne integram european”. Dar nu stiam de ce, era un fel de „fata morgana”, de aura ca probabil o sa ploua cu bani, peste noapte caruta nu va mai fi buna, o sa ni se arunce in gospodarii cu mercedesuri...O fantasma debila. Un fals creat. La fel cum in anii 50 au fost obligati taranii sa sarbatoreasca comunismul, la fel si acum, intrarea in UE a declansat o sarbatoare fortata: nu prea stii ce ti se intampla dar trebuie sa ciocnesti paharul. La 1 ianuarie 2007 presa scanda: gata, putem circula cu buletinul!

Mi s-a parut o palma peste fata romanilor, un scuipat in ochi sa le arunci in fata ca au intrat in UE si pot sa circule cu buletinul. Ok si ce mai e pe langa asta? (In paranteza fie spus, francezii ?i italienii puteau veni inca inainte de ianuarie 2007 doar cu buletinele in Romania …) Nu acesta era obiectivul. Multe vin de la nivel politic unde lucrurile sunt daca nu perverse, cel pu?in obscure.

Sunt si lucruri pozitive ale intrarii Romaniei in UE, pentru ca ii obliga pe cei de la Bucuresti sa miste lucrurile: ai dat mana cu „tovarasul” trebuie sa faci ce spune, altfel esti taxat. In justitie, in transparenta financiara etc., dar e de rasul lumii ca trebuie ca cineva din afara sa te oblige sa reglezi aceste lucruri. E vorba de un bun simt fata de cetatenii care te-au ales, fata de cei la care mergi sa cersesti voturi. De ce trebuie sa vina UE ca sa-ti arate ca trebuie sa faci curatenie in odaia ta, in ograda ta?”

Monica Heintz

“Revolu?ia ne-a dat mult entuziasm ?i speran?a, dar am descoperit cu frustrare, dupa ce lucrurile au reintrat in normal, ca nu aveam de fapt nici o putere. Nici parin?ii mei nu puteau spera sa schimbe ceva, daramite cei de varsta mea. De votat nu puteam vota: eu nu am putut nici in 1990, nici in 1992, am implinit varsta de 18 ani la cateva zile dupa alegerile din 1992. La alegeri a ie?it Iliescu ?i ni se parea sfar?itul lumii, adica reintoarcerea la comunism. Atunci credeam ca revolu?ia a e?uat. Aceia?i oameni reintrau in func?ii ?i descopeream ca oamenii noi, ai revolu?iei, nu erau decat fiii celor care fusesera la putere, tot ni?te apparatchiks.

Atunci au inceput sa emigreze ca?iva dintre colegii mei ?i am inceput sa ma simt stramt in Romania. Pe langa faptul ca ne sim?eam fara putere - noi, care avusesem timp de cateva luni iluzia puterii (cam din decembrie 1989 ?i pana la alegerile din mai 1990, trecand prin experien?a manifesta?iilor din ianuarie de la Pia?a Victoriei, prin experien?a Pia?a Universita?ii), s-a adaugat ?i faptul ca perspectiva s-a largit ?i am descoperit ca Bucure?tiul, Romania nu este centrul lumii. Ori, dupa ce avusesem impresia ca am contribuit la crearea istoriei, aici ?i acum, nu puteam concepe sa nu fiu in centrul lumii in continuare. Cand colegii mei de la liceu au inceput sa plece, am avut senza?ia de abandon, ca ramaneam la periferie.

Continuare in numarul urmator
Reportaj de: Andreea Popescu