Prozator ardelean, precursor al Iui Liviu Rebreanu, Slavici este un autor moralist,- un fin psiholog, un creator de tipologii. Dupa cum el insusi marturiseste, ca adept inflacarat al lui Confucius, aplica in opera sa notiunea fundamentala de omenie, precum si principalele virtuti morale exprimate de acesta: sinceritatea, demnitatea, buna-credinta, franchetea, cinstea, iubirea de adevar, afirmand ca filozoful chinez este „cel mai cu minte dintre toti oamenii care le-au dat altora sfaturi“. (“Educatia morala”) intreaga creatie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinta si intelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni si pastrarea masurii in toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sanctionata de autor.
Romanul „Mara“ de Ioan Slavici (1848-1925) a fost publicat in 1894, in revista „Vatra“, iar in volum a aparut abia in 1906, fiind considerat “cel mai bun roman al nostru, si „aproape o capodopera“, (George Calinescu), deoarece destinul eroilor si mediul social sunt evocate cu o remarcabila arta a detaliului si cu o mare forta de construire a ansamblului.
Semnificatia titlului este sugestiva, deoarece aceasta creatie este, mai intai, „romanul Marei“, al carei destin constituie axa fundamentala a epicii, fiind si „prima femeie-capitalist din literatura noastra“ (Nicolae Manolescu). Pe ea n-o intereseaza averea, ci banii, care ii aduc respect si impacare. Mara se incadreaza in vederile etice ale autorului, care considera ca oamenii trebuie sa fie chibzuiti, harnici si virtuosi, ea intruchipand un adevarat exemplu de moralitate.
Destinul unui om
Tema romanului o constituie fresca sociala a lumii ardelenesti,.Romanul incepe prin prezentarea personajului principal, Mara Barzovanu, „o precupeata“ din Radna si prin fixarea locului unde urmeaza sa se petreaca actiunea. Mara ramasese vaduva cu doi copii, „saracutii de ei“, dar era inca tanara, voinica, harnica si nu se plangea de noroc. Barbatul sau, Barzovanu, fusese „mai mult carpaci decat cizmar“ si-si petrecuse viata stand mai ales „la birt decat acasa“, lasandu-le copiilor o livada de „vreo doua sute de pruni“, o vie pe dealul Paulis si casa, care era a Marei, primita ca zestre cand se maritase.
Mara face negot, „vinde ce poate si cumpara ce gaseste“, duce de la Radna „ceea nu gasesti la Lipova ori la Arad“ si aduce de la Arad „ceea ce nu gasesti la Radna ori la Lipova.“ Marti dimineata isi asaza „satra si cosurile pline in targ Ia Radna, joi trece Muresul si-si intinde marfa la Lipova, iar vineri noaptea pleaca la Arad, „in piata cea mare“, unde se aduna lume multa, din sapte tinuturi. Adesea, Mara mai castiga si dreptul de a-si pune masa si cosurile la capul podului, pe unde trecea toata lumea, cu sau fara treaba. Ea respecta, instinctiv, un principiu esential al economiei capitaliste, prefera sa dea tot ce are de vanzare pe “castig putin”, decat sa-i „cloceasca“ marfa si sa se intoarca acasa cu ea.
Ca sa nu-i lase singuri, Mara ii poarta dupa ea pe cei doi copii, Persida si Trica, prin targuri, de aceea ei sunt „nepieptanati si nespalati si obraznici, saracutii mamei“, dar ii iubeste mult si este foarte mandra de ei: „Tot n-are nimeni copii ca mine!“.
Mara isi tinea banii stransi pana acum repartizati in trei ciorapi: „unul pentru zilele de batranete si pentru inmormantare, altul pentru Persida si al treilea pentru Trica” si nu trecea nici o zi fara ca ea sa puna in fiecare macar cate un creitar. Avea ambitia ca sa-si vada fata preoteasa, iar pe Trica ajuns staroste in breasla cojocarilor. Pe fata o duce la manastirea din Radna si o da in grija maicii Aegidia pentru o educatie aleasa, iar pe Trica il angajeaza ucenic “pe patru ani“ la Bocioaca, starostele cojocarilor din Lipova.
Copiii s-au facut mari si, odata cu ei „au crescut si ciorapii“. Frumusetea si farmecul Persidei il fascineaza pe Natl, feciorul lui Hubar, macelar la Lipova. Tanarul fusese ucenic, de doi ani ajunsese calfa, iar acum, asa cum erau randuielile breslei, trebuia sa mai faca „doi ani de calatorie“ ca sa ajunga patron. Persida se indragosteste, la randul ei de Natl si refuza cu fermitate sa se marite cu teologul Codreanu, spre marea supararea a Marei, care voia s-o vada preoteasa. Pentru dragostea ei, Persida sfideaza cu hotarare si brutalitate prejudecatile vremii, intre care aceea ca Natl era neamt. loan Slavici consacra pagini memorabile iubirii aprinse dintre cei doi tineri. „Dragostea Persidei este de un dramatism rascolitor. Nimeni pana la Slavici n-a descris dragostea in tot ceea ce are mai dramatic, grav, cu atata adancime si vigoare realista, cu atata poezie“, afirma Pompiliu Mareea. Cand implineste optsprezece ani, Persida se casatoreste, in taina, cu Natl si fug impreuna la Viena, ca sa-si termine el perioada de calatorie, care ii va da dreptul sa devina maistru macelar. intorsi la Lipova, tanara familie deschide un birt, pe care-l va conduce mai ales Persida, deoarece Natl incepuse sa bea, sa joace carti si sa trandaveasca, ba chiar isi bate sotia, atunci cand ii reproseaza ca prietenii de bautura nu plateau si ca socotelile pe care le facuse insumau bani foarte multi. Persida pierduse mult din infatisarea aleasa si gingasa pe care o capatase la manastire, se facuse mai voinica si mai puternica din cauza ca muncea din greu toata ziua. Schimbarea se produsese si in sufletul ei, contactul permanent cu slugile si clientii din carciuma o inasprisera, „nu se mai rusina cand auzea vorbe proaste, nu se simtea jignita cand i se zicea vreo vorba aspra“. Fata are mustrari de constiinta pentru cununia lor facuta fara binecuvantarea parintilor, avand complice pe preotul Codreanu care facuse slujba pentru ca era un om slab si nu putuse rezista rugamintilor Persidei. Dupa ce Persida naste un copil, Mara si parintii lui Natl se impaca, dar, nu mult dupa aceea, batranul Hubar este ucis de fiul sau nelegitim, Bandi. Hubar-macelarul avusese o legatura amoroasa ascunsa cu Reghina, care fusese servitoare la Radna. Femeie voinica si frumoasa, ea il nascuse pe Bandi dar ramasese paralizata de o mana si de un picior, i se strambase gura si se smintise, asa ca nimeni nu putuse afla cine era tatal. Maicile ii tineau la manastire si ii hraneau pe amandoi, din mila crestina. Reghina murise cand baiatul avea opt ani, iar cand crescuse, Mara l-a luat de ajutor ca sa-i care cosurile si sa-i fie de folos la treburi. Bandi semana din ce in ce mai mult cu Natl si toti si-au dat seama ca iubitul misterios al Reghinei fusese Hubar-macelarul. in alt plan narativ, Slavici relateaza viata lui Trica. Angajat ucenic la Bocioaca, starostele cojocarilor, Trica este cuminte si harnic, devine calfa, dar refuza sa devina ginerele stapanului, desi acesta si-ar fi dorit sa-l insoare cu singura lui fiica. Trica rezista cu stoicism si la avansurile pe care i le facea sotia patronului, Marta si vrea numai sa devina mester cojocar pentru a avea o viata independenta.
Mara refuza sa-i plateasca lui Trica stagiul militar si baiatul pleaca pe frontul din Italia, este ranit „in sold de o tandara de bomba“ si internat intr-un spital din Verona. Intors acasa, Mara vede ca flacaul se schimbase, avea obrazul ras si o mustacioara rasucita, nimic din infatisarea lui nu mai amintea de „prostalanul motolog din care putea orisicine sa faca ce vrea“. in postul Pastelui, „amandoi cumnatii au fost scosi maiestri“, Trica devine maistru cojocar, iar Natl maistru macelar.
Finalul romanului ilustreaza intalnirea dintre Bandi si Hubar, care recunoaste, in sfarsit, ca este tatal lui. in clipa aceea, Bandi „il lovi cu pumnul in piept, apoi cuprins de un fel de turbare, se napusti asupra lui si-l musca in gatlej“. Persida l-a gasit pe Hubar prabusit in mijlocul casei, cu ochii inchisi, iar pe Bandi apasand pieptul tatalui sau si razand demential. loan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifica a spatiului ardelenesc, in toate laturile vietii omenesti. Cu o impresionanta forta a detaliului, autorul construieste imagini sugestive privind etnografia, obiceiurile, traditiile, mentalitatea oamenilor de etnii diferite, care convietuiesc in acelasi spatiu etic ce-i cuprinde si-i supune pe toti: „Colectivitatea face legea pe care individul e tinut sa o respecte”. (Nicolae Manolescu)
Mara Barzovanu este un personaj complex si reprezentativ pentru conceptia artistica a lui Slavici. Fin psiholog, observator atent al sufletului omenesc, Slavici contureaza un personaj realist, viabil, de o vigoare surprinzatoare, care-si da seama ca singura cale de a izbuti in viata este puterea banului.
Mara este precupeata, “prima femeie capitalist din literatura noastra” (N.Manolescu)
„Vinde ce poate si cumpara ce gaseste”, de marti dimineata si pana sambata noaptea ea alearga cu marfa de la Radna la Lipova, apoi la targul cel mare de la Arad. Ca o adevarata femeie de afaceri , Mara are un singur scop, acela de a strange bani, conducandu-se dupa o regula specifica economiei de piata, aceea ca „vinde mai bucuros cu castig putin decat ca sa-i cloceasca marfa“. Chibzuita pana la zgarcenie, Mara tine trei ciorapi, “unul pentru zilele de batranete si pentru inmormantare, altul pentru Persida si al treilea pentru Trica“, in care pune zilnic fie si numai un creitar si mai bine imprumuta banii de trebuinta pentru a doua zi, decat sa ia ceva din ciorapi. Intrepida (care nu da inapoi in fata greutatilor, brav, curajos, indraznet, cutezator ), autoritara, Mara are putere si dragoste de munca, precum si o inteligenta pragmatica, izvorate din experienta ei de viata si de aceea nu cheltuieste cu usurinta pentru copiii ei, desi ii iubeste enorm, dorind sa stranga bani suficienti care sa-i dea puterea sa invinga viata si sa-i asigure astfel echilibrul sufletesc. Desi este zgarcita, Mara nu este lacoma, setea de bani nu o dezumanizeaza ca pe Ghita, fiind mereu motivata si animata in actiunile ei de dragostea materna.
Persida este fiica Marei, sora lui Trica, sotia lui Natl si nora macelarului Hubar. Ea este una dintre cele mai reusite, mai stralucitoare figuri feminine din literatura romana si este ilustrata de Slavici in evolutia sa de la copilarie la maturitate.
Persida ilustreaza in roman ideea ca omul poate izbandi in viata numai prin vointa, luciditate si dragoste, prin stapanirea de sine, principalele arme ale eroinei care are un destin zbuciumat. in conturarea acestui personaj, Slavici se dovedeste a fi un fin psiholog si un rafinat observator al sufletului feminin. Fire sincera si voluntara, delicata si pura, Persida invinge loviturile sortii cu multa cutezanta, dar si cu o calma resemnare.
Persida traieste o iubire pasionanta, o emotie puternica, scriitorul sondand sufletul omenesc cu o neobisnuita forta de sugestie a cuvantului si o deosebita maiestrie artistica, incat Pompiliu Mareea nota impresionat: „Dragostea Persidei este de un dramatism rascolitor. Nimeni pana la Slavici n-a descris dragostea in tot ceea ce are mai dramatic, grav, cu atata adancime si vigoare realista, cu atata poezie“. Pasiunea statornica pentru barbatul ei este insotita de sinceritate si delicatete sufleteasca, rugandu-si mama sa nu-I blesteme pe Natl, deoarece „eu sunt de vina!“.
Casnicia ei parcurge mari dificultati, Natl „statea cu prietenii si toata osteneala, toata grija, ramanea in sarcina ei“, dar Persida isi salveaza casatoria prin luciditate si inteligenta, prin puterea dragostei si prin stapanirea de sine, prin bunatate si blandete, facand ca sotul sa-i ceara iertare si familia sa iasa mai intarita din aceste incercari. Ca si Mara, Persida are un acut simt al realului, o personalitate puternica in care domina calitatile sale iesite din comun, devotamentul, chibzuinta si vointa puternica, reusind astfel sa invinga toate piedicile vietii.
Persida este unul dintre cele mai stralucitoare personaje feminine din literatura romana, inscriindu-se in aceeasi tipologie umana cu Sasa Comanesteanu si cu Tincuta, din opera lui Duiliu Zamfirescu sau cu Doamna T. din „Patul lui Procust“ de Camil Petrescu, ori cu Otilia din romanul lui George Calinescu.
Pagini realizate de: Prof. Alina VANCE