(continuare din numarul trecut)
Multi dintre cei care au cunoscut indeaproape viata lui Dumitru Cornilescu si-au pus aceasta intrebare: „Cum se poate ca un om al lui Dumnezeu ca el, care a infaptuit o lucrare crestineasca atat de importanta pentru o tara intreaga intr-un timp record, sa-si traiasca apoi tot restul vietii in anonimat, fara sa mai realizeze lucruri la fel de izbitoare, desi a mai trait o jumatate de veac?“ Intrebarea pare sa fie indreptatita si neintelegerea justificata, pentru ca discordanta dintre cele doua parti ale vietii lui Dumitru Cornilescu nu se refera numai la lucrarea lui, ci chiar si la caracterul lui, la acea parte din personalitatea omului despre care stim ca nu se schimba.
Cei 4-5 ani in care a tradus Biblia raman pentru toti cei care l-au cunoscut, chiar si cei mai apropiati, o enigma. Nimeni, nici chiar sotia lui, nu stie multe lucruri cu privire la aceasta perioada din viata lui. Cum a fost posibil ca un singur om, intr-un timp atat de scurt, sa faca o lucrare atat de mare, de grea si de importanta? Niciodata nu se mai intamplase asa ceva. Nu numai ca a realizat aceasta lucrare singur, intr-un timp record si fara sa aiba o pregatire speciala, dar era si bolnav, nu stia ebraica, traia intr-o tara cu posibilitati foarte reduse si mai ales era in necunostinta totala despre elementele esentiale ale mantuirii. Toate aceste carente trebuiau rezolvate din mers si au fost rezolvate! Cum a fost posibil? Desigur ca daca privim la Dumnezeu ca autor al acestei lucrari, nimic nu mai pare extraordinar. Dumnezeu cu resursele Lui, cu capacitatea Lui, cu dorinta Lui de a aduce lumina in acest colt de lume cuprins de intuneric... si atat!
Au urmat apoi cativa ani in care calugarul solitar s-a manifestat ca un exceptional organizator, energic si efervescent. Ocupandu-se de tiparirea Bibliei a avut de-a face cu oficialitatile din tara si de peste hotare, cu cele mai de seama fete bisericesti, pe care a trebuit sa le infrunte fara compromisuri. Dupa aceea a urmat lupta dusa pentru a-l lamuri si a-l convinge sa se intoarca la Dumnezeu pe insusi prietenul sau Tudor Popescu. Apoi, impreuna cu el, lupta si munca extenuanta pentru infiriparea si intarirea bisericii lui Dumnezeu din Romania.
In toata activitatea pe care a dus-o in anii aceia a fost neobosit, navalnic, inepuizabil; un canal deschis prin care Dumnezeu isi revarsa pe pamantul spiritual al Romaniei tot belsugul binecuvantarilor Lui ceresti. A venit insa un moment in care Dumnezeu a socotit ca rolul lui Dumitru Cornilescu in aceasta lucrare si in acest loc s-a sfarsit. De aceea l-a luat din tara lui, dintre putinii prieteni credinciosi pe care si-i facuse, din familia lui, din adunarea care abia se infiripase si care avea atata nevoie de el si l-a pus in alt loc. Din acel moment, viata acestui om al lui Dumnezeu intra in umbra: putin cunoscuta, putin semnificativa! De ce? Pentru ca asa a hotarat Dumnezeu!
Lucru important si demn de luat in seama este faptul ca Dumitru Cornilescu a inteles foarte bine voia lui Dumnezeu cu privire la el. Dumnezeu l-a scos din lucrarea pentru altii si l-a crescut pe el insusi, l-a maturizat, l-a copt. In suferintele unei boli fara leac, departe de toti fratii si surorile de trup si in Domnul, departe de poporul pe care l-a iubit si pentru care a facut atat de mult, fara sa poata auzi macar o slova din melodioasa limba romaneasca, despartit de toti si toate a avut minunata revelatie a intalnirii lui cu Dumnezeu, pentru alte ratiuni decat iertarea de pacate... Atunci cand a aparut mare in fata oamenilor, nu era decat un invatacel inaintea lui Dumnezeu. Iar atunci cand a disparut dinaintea privirilor oamenilor, cand pentru ei se spune ca nu a mai facut nimic, a devenit un titan in aprecierea Celui Preainalt.
O cale de urmat
„Dupa ce a fost gasit bun, va primi cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.“ (Iacov 1:12)
A ramas putin de la el in afara de Biblie: un manunchi de predici publicate in cateva brosuri! Cantitativ - foarte putin! Sunt insa portite prin care aflam ce a gandit, ce a crezut, cum a trait Dumitru Cornilescu in aceasta lunga perioada a vietii lui; si despre aceste lucruri as vrea sa spun cateva cuvinte.
Ajuns in Elvetia prin forta imprejurarilor, el a trebuit sa ramana acolo ca intr-un fel de exil. Lasase in tara totul. Era aici numai cu Domnul sau, care i se descoperise ca Mantuitor cu cativa ani in urma, in linistea si singuratatea unei chilii de calugar. Dumnezeu l-a lasat sa spuna si altora vestea buna a Evangheliei pe care o aflase, sa arunce samanta buna intr-un pamant care o astepta.
Apoi l-a scos din nou din mijlocul oamenilor, l-a luat deoparte, ca sa-l invete miezul vietii de credinta, o lectie care nu se poate invata decat in doi. Cunostea putin atunci, dar Dumnezeu voia sa-i descopere mult. „Experimentarea personala si intima a harului lui Dumnezeu este singura temelie a vietii crestine“, scria el, si aceasta a fost temelia celor 50 de ani de viata care a urmat. Tot ce a lasat scris este imbibat de aceasta realitate a vietii lui.
„Puterea unei vieti de credinta se arata in lupta cu vrajmasul. Ea ne este data in orele de meditatie, cand facem liniste in noi insine pentru a asculta glasul lui Dumnezeu.“ De la oameni invatam sa vorbim, iar de la Dumnezeu invatam sa tacem. Cat de important este sa stim si sa putem face sa taca toate glasurile inauntrul nostru, ca sa se faca auzit numai glasul lui Dumnezeu si pe acela sa-L ascultam.
Care sunt urmarile acestei ascultari? Iata ce citim in meditatiile lui: „O viata de comuniune intima cu Dumnezeu nu ramane fara nici un efect: ea se traduce printr-o asemanare tot mai mare cu modelul divin; suntem transformati in chipuri asemenea Lui.“
„Viata de comuniune cu Dumnezeu isi rasfrange binecuvantarea asupra intregii noastre fiinte. Nobletea spirituala ilumineaza viata si o face sa straluceasca.“
„Si ce izvoare de apa vie sunt in El! Iertare dumnezeiasca si infiere, pace, legatura cu Dumnezeu, firea dumnezeiasca chiar, iata cateva din comorile acestei stari binecuvantate de care ne bucuram aici. Si cand ne gandim la ele, ni se inflacareaza inimile si cantarea infloreste pe buzele noastre.“
In toti acesti ani pe care i-a petrecut departe de tara, Domnul Isus a fost pentru Dumitru Cornilescu nu numai un Mantuitor care l-a eliberat de un trecut pacatos, ci un prieten real si desavarsit. Iata ce scrie cu privire la acest lucru: „In Isus gasim plinatatea unei prietenii adevarate, de fond... Eu am gasit in Mantuitorul meu un prieten caruia ii spun totul, cu care impart totul. Nu exista nimeni in aceasta lume mare care sa merite mai mult ca El increderea mea. Prietenia Lui ma umple de o fericire negraita. Cum as putea sa ma simt vreodata singur sau sarac alaturi de El?“
Din partasia acestei prietenii divine a invatat multe lucruri, pe care le-a mentionat apoi in scrierile lui: „Rugaciunea este de fapt punerea noastra de acord cu Dumnezeu, pentru ca sa atingem impreuna cu El un tel comun... “. Cat de putini cunosc ce inseamna in viata practica aceasta „punere de acord“ despre care vorbeste el aici, aceasta armonie care se realizeaza numai „impreuna cu El“, intr-un „tel comun“...
In viata de credinta trebuie sa stim sa-L deosebim pe Domnul Isus Hristos de lucruri care nu sunt ale Lui, si sa fim una cu El in lucrurile Lui. Fiindca „este periculos sa separam problemele spirituale de interesele noastre trecatoare”.
„Acela care stie sa se lege de Domnul Isus si sa fie nedespartit de El, nu se va gasi niciodata in impas.“
„Pe masura ce inaintam in viata de credinta, invatam sa-L deosebim pe Domnul Hristos de toate celelalte lucruri.“
Inca doua lucruri importante in legatura cu viata de partasie cu Domnul, gasite in meditatiile lui: „Este imposibil sa-ti faci provizii de har. El ne este dat din plin, dar numai pentru momentul prezent. “Nu exista nimic mai delicat decat comuniunea cu Domnul Isus. Este suficient un lucru de nimic pentru a o tulbura.”
In prezenta lui Dumnezeu, orice lucru din viata celui credincios capata semnificatie vesnica: „Credinciosul transforma toate experientele vietii lui in valori vesnice: intocmai ca un arbore care isi pregateste, din toate sarurile pamantului, hrana sa.“
(continuare in numarul viitor)
Alexandru Maianu