Timpul, Printul asta tanar ce-alearga de mii de ani
S-a oprit astazi la mine, ca sa-mi spuna „La multi ani!“
M-am privit o clipa in oglinda sufletului meu zglobiu
Si-am vazut in el imagini din al vieti-mi drum lung viu...
Bucurestiul copilariei si tineretii mele imi spunea atunci, demult, cand eram nevoit sa plec din tara mea: „Nu ma lasa, caci aici este casa ta, aici locuieste trecutul tau ce ti l-a dat Dumnezeu...“ Soseaua spre aeroportul Otopeni imi tot striga: „Intoarce-te, nu pleca, ramai in tara ta, unde vei avea viitorul credintei in inima si in casa ta; si nu vei avea sufletul plin de dor, te rog nu pleca!... Iar daca nu poti s-asculti soapta mea, nu uita, crestine, de mine, nici de tara ta frumoasa ca o zana din povestile noastre strabune si fii bun, si linistit; si-n tara straina, romane!“
Eu i-am spus orasului meu drag si drumului trist, cand spre necunoscut ma indreptam: „Eu nu am nici trecut si nici viitor de pierdut, ci doar imi urmez destinul in miscarea de viata harazita mie de Dumnezeu, cum imi voi urma calea mea, cand voi fi printre straini, dincolo de ocean si de mare, cu multa si sfanta rabdare... Ca un copil al lui Dumnezeu, voi ramane acelasi crestin cu sufletul senin in cautarea secretului eternitatii, chiar de mi s-ar clatina existenta, caci de-as trai chiar intr-o padure, fara sa am o casa a mea, as urma paraiasul ce curge la vale, umplandu-mi privirea de lumina distilata a cerului, bucurandu-ma, ca in copilarie, la Busteni sau Sinaia, de aerul curat si de natura in sarbatoare, darul minunat de la Dumnezeu...“
Si cate alte vorbe de alean, la plecare-n surghiun, i-am mai spus eu drumului trist si orasului meu!...
Si am plecat luand cu mine picatura de viata din vinele Romaniei, o lacrima de pe obrazul ei, un zambet de pe buzele ei si credinta ca Dumnezeu este Mantuitorul meu...
Plecand in necunoscut, fiecare celula din mine imi soptea: „Cum va fi, de acum, viata ta?... Mai fericita?... Mai rea?...“ Doar nadejdea-n mai bine-n minte mi se tot ivea, amintindu-mi de o icoana ce o vazusem candva, pe peretele unui spital, la intrare, care infatiseaza un inger sufland in cenusa, in speranta de a gasi o scanteie... O scanteie de o noua viata: speranta intr-o noua dimineata!
Spitalul se afla in Italia, unde eram, cand priveam ingerul cu incurajarea... Aceasta icoana este pusa pentru a imbarbata bolnavii care intra in acest spital. Ea sta la intrare, ca si cand ar spune bolnavilor:
- „Voi toti care intrati aici nu pierdeti speranta! Oricat de bolnavi ati fi, in voi tot mai exista o scanteie de sanatate, cu care medicii vor putea din nou aprinde viata!...“
Din clipa aterizarii intr-o realitate noua de existenta, a inceput pentru mine experimentarea unei etape noi din viata. Am simtit cum tanjeam tot mai mult spre absolutul, care ma lega de credinta mea, dandu-mi perfect seama ca omul nu are valoare decat in raportul lui cu Dumnezeu. Experientele mai dure din viata inceputa printre straini mi-au luminat si mai mult urcusul divin, intelegand ca suferintele neasteptate imbogatesc sufletul, invaluindu-l in lumina, ca sa nu mai fie in intunericul cu tina si sa infloreasca in curcubeu, in pomul vietii cu Dumnezeu...
Trairea unor experiente spirituale adunate intr-un snop de ganduri curate si sfinte, din mintea omului, lasata sub controlul Duhului lui Dumnezeu, prin credinta, transmite miracolul ideilor, sentimentelor si comportarilor de fericire, pace si bucurie. Omul care se lasa prelucrat in atelierul Duhului Sfant, in Lumina credintei in Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu, devine un om al lui Dumnezeu! Intra mantuirea in sufletul sau!...
Mantuirea este minunea si surpriza din sufletul in primavara, in care a inflorit bucuria si fericirea ca Dumnezeu a intrat, invitat prin credinta, in sufletul tau! Omul mantuit este un om fericit si toate orele vietii lui sunt aripi ce bat spatiul alergat de el pe pamantul acesta pe care bunul Dumnezeu l-a lasat sa traiasca.
Cand ai in sufletul tau Duhul lui Dumnezeu, toata viata ta fireasca trebuie sa se innoiasca, iar tu devii un om credincios si bun: „un om nascut din nou“, un cetatean al Cerului, o fiinta care traieste in acea lumina fantastic de frumoasa, pe care nu o putem vedea, dar care ne face sa avem vesnica bucurie in inima si in gand. Ajungi sa-L cunosti pe Dumnezeu, care este si Parintele tau... Si daca-L cunosti pe El, care-i Sfant si Bun, nu poti sa fii altfel decat cum te invata El sa fii: LINISTIT, SFANT SI BUN...
FII BUN ROMANE!...
Acesta este indemnul ce l-am primit si eu, cand am plecat in pribegie. Acesta este si sfatul ce ti-l las si eu tie: „FII CU SUFLETUL BUN SI MILOS, FRATE CRESTINE!...“
In legatura cu subiectul acestor ganduri de reflectare asupra mantuiriii sufletului si a schimbarii firii umane, prin credinta, mi-a venit in minte o scrisoare a unui scriitor clasic roman catre fiica sa, in care o indeamna sa fie buna... Este o mina de aur de sfaturi minunate, cred inspirate de Duhul lui Dumnezeu. Iata cateva crampeie din scrisoarea lui Vlahuta catre fiica sa: „Sa traiesti..., sa fii buna, pentru ca sa poti fi fericita. Cei rai nu pot fi fericiti. Ei pot avea satisfactii, placeri, dar fericire nu... Adevarata fericire in tine rasare si in tine infloreste, legand rod, cand ti-ai pregatit sufletul pentru el. Si pregatirea asta e opera de fiecare clipa. Cand pierzi rabdarea, imprastii tot ce-ai insirat si iar trebuie s-o iei de la inceput. De aceea si vezi asa putini oameni fericiti...
A, daca nu ne-am iubi noi fara masura, daca n-am face atata caz de persoana noastra si daca ne-am dojeni de cate ori am mintit sau ne-am surprins asupra unei rautati, ori asupra unei fapte urate, daca, in sfarsit, ne-am examina mai des cu nepartinire, am ajunge sa razuim din noi partea aceea de prostie fudula, de rautate, de necinste murdara, din care se ingroapa dobitocul ce se lafaieste in nobila noastra faptura. Se stie ca durerea este minunat sfatuitor. Cine-i mai deschis la minte trage invatatura si din durerile altora....
Cearta-te de cate ori te simti egoista, de cate ori te musca de inima sarpele rautatii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspra cu tine si suflet larg cu cei rai. Fa-te mica, fa-te neinsemnata de cate ori desertaciunea te indeamna sa strigi: «uita-te la mine!»... Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici multumire mai deplina ca o constiinta curata...“
Cand simti ca nu poti invinge trufia, nemila si nedragostea, lacomia si neintelepciunea, iata o rugaciune ce o poti pune la incercare, in gand sau cu glasul tau strigand tare:
Doamne, Doamne, ma rog Tie,
Apara-ma de trufie,
Lacomie si prostie...
Ca si eu voi apara,
Cat in viata voi putea
Sfanta dreapta Legea Ta.
Si Te rog, de se mai poate,
Pune-mi cat mai mult pe spate,
Dar cu mila si socoate
Sa-mi ramana umbletul,
Umbletul si zambetul.
Zambetul si sufletul...“
„Binecuvinteaza, suflete, pe Domnul; si tot ce este in mine sa binecuvinteze Numele Lui cel Sfant! Binecuvinteaza, suflete pe Domnul; si nu uita nici una din binefacerile Lui! El iti iarta toate faradelegile tale, El vindeca toate bolile tale. El iti izbaveste viata din groapa, El te incununeaza cu bunatate si indurare; El iti satura de bunatati batranetea si te face sa intineresti iar ca vulturul“ (Ps.103/1-5).
PRIETENE, FII BUN SI LINISTIT!
Prietene, fii bun si linistit in orice imprejurare;
Oricat de mare pericol ar fi pe-a vietii tale carare!
De ti-ar fi greu si-ai simti ca-ti iese sufletul,
Nicicand nu-ti lasa sa ti se piarda cumpatul!...
Gandurile tale nu-s ca niste pasari de prada
Si nici limba ta nu-i o unealta pentru taraba;
Nu-i nici sabie, ca sa taie si sa loveasca
Pe semenul tau ce poate sa-ti greseasca.
Cand vei ajunge sa ai caracterul de stanca
Si vei fi linistit, cand valurile lovesc,
Cand vei iubi si pe cei ce te infrunta,
Vei fi dintre aceia ce Adevarul slujesc...
Bunatatea si linistea-ti dau pacea cea sfanta
Si Bucuria ce te uneste cu Cerul; si canta,
Cand simti ca ai aripi de Inger sa zbori
Spre Cerul albastru-n misterul de nori...
TIMPUL S-A OPRIT!...
Timpul, printul asta vesnic tanar ce-alearga de mii de ani,
S-a oprit astazi la mine, ca sa-mi spuna: „LA MULTI ANI!”
M-am privit o clipa-n oglinda sufletului meu zglobiu
Si-am vazut in el imagini din al vieti-mi drum lung viu...
Calea-ntortochiata-n vreme dintr-o viata retraita
Pare-o strofa de poeme, azi, de mine reamintita
Ca o pecete de soarta-n neuitare-nfipta-n minte
Pentru zilele trecute, dar ramase-n amintire-ntepenite.
Viata este buna, si-i chiar dulce, ca si fagurul de miere,
Desi soarta te tot poarta cand pe munte, cand in vale,
Pe timp bun cu soare sau cu vuiet de furtuna, pe carare,
Dar ramane amintirea fericita ce nu piere de pe cale...
Am simtit azi bucuria vietii-n zona de argint a vremii,
Cand am numarat in glastra flori la numar, ca si anii...
Este timp de bucurie, cand mi-e pasul innodat si mai usor,
Dar si timpul pregatirii sufletului meu de Zbor...
TARA DE SUS SI TARA DE JOS...
Am aparut pe lume, in viata, cu un computer invizibil
Programat de Creator sa-mi dea starea de perfectiune,
Purtata-n suflet in curcubeul idealulului meu plauzibil
Ce-astepta sa se produca in mine dorita divina minune...
O taina a aparut in viata mea, cand am vazut reala ideea,
In noaptea cu luna si stele, cu luceafarul-n corola de seara.
Atunci am inteles Adevarul ca viata este doar o primavara,
Un fel de cumpana-n timpul vesniciei ce ma tinea de ea...
Am inteles ca e o punte de trecut prin examenul de-o viata,
Ca sa ma trezesc in Cer dupa drumul in noapte si-n ceata ,
Cand va fi fericirea fara sfarsit in vesnicia lui Dumnezeu,
Unde mi-e Casa de Sus, unde S-a dus Isus; si voi fi si eu!
Am coborat de pe muntele regasirii cu infinitul,
Unde-am vazut ideea si am lasat gandul, calatorul,
Ca norul ce pluteste, cum voieste, sa se regaseasca
In vantul ce-adie si-n frunza cu viata lasata sa cresca.
Si florile, curcubeul culorilor, sunt imaginea departarilor,
Unde-i tara mea de dor, cu plaiurile mioritelor si a doinelor,
La care revin, purtandu-le-n sufletul meu, azi, printre straini,
Ca sa nu-mi uit fratii din gradina cu flori ingrijita de romani.
Picioarele mele nu pot parasi, acum bucata de glie,
Pe care plutesc intre oceane de-o buna bucata de vreme,
Dar gandul meu simte pamant romanesc sub picioare;
Si vad boabe de grau, si de porumb, ca solie de alinare...
Parca sunt aievea in tara impanzita de Muntii Carpati,
De rauri si lacuri, de sesuri, in care am surori si frati...
Si simt, chiar acum, bucuria ca legatura cu glia strabuna,
Udata de munca romana e si-n poezia mea ca o arvuna.
Sunt si eu, alaturi cu fratii de neam si de sange,
Ca un bob de nisip langa marea ce se agita si plange...
Sunt o veriga in lantul unui popor destinat cu rabdare
Ce-se pregateste cu credinta pentru Sarbatoarea cea Mare!
Si-s fericit ca-s mantuit si n-am trait anii mei in zadar,
Ci am dus inainte scanteia din sufletul neamului meu
Ce va ramane ca spirit infinit, in viata din mine, mereu,
Ca un prinos adus de mine si-n poezie, lui Dumnezeu!...
Prof. Dumitru Buhai
E-mail: ProfBuhaiD@aol.com