Biserica si Securitatea - Marturisiri - partea a doua - dezvaluiri ale pastorului Vasile Alexandru Talos

Dezvaluirile unui fost presedinte al Uniunii Bisericilor Baptiste din Romania

In 1984 sau 1985, presedintele Cultului m-a atentionat ca, avand in vedere evenimentele din Polonia, implicarea mea in BEE, organizatie coniderata de autoritati subversiva, este deosebit de grava.

Convingerea mea este ca inainte de 1989 era imposibil sa faci parte din conducerea executiva a Cultului fara sa accepti pactul cu diavolul. Convingerea aproape unanima era ca „tortionarii“ aveau grade si poate state de plata in Securitate si se stie ca unii au fost decorati de Ceausescu. Din fericire, „tortionarii“ baptisti, cunoscuti sau necunoscuti, nu au fost prea multi. Oricum, au fost suficienti si s-au aflat in posturile cheie de unde au putut indeplini misiunea incredintata de P.C.R., prin Securitate si Departamentul Cultelor.
De remarcat este faptul ca in situatii de criza in Cult sau la alegeri, informatorii, cunoscuti sau necunoscuti erau intotdeauna de partea tortionarilor si a Departamentului Cultelor.
In timp ce opozitia era faramitata sau dezbinata uneori, tortionarii, informatorii si masa lor de manevra erau intotdeauna strans uniti si dirijati in cor de o bagheta nevazuta.
Dupa 1989, interpretarea quasi oficiala a evenimentelor de atunci pastreaza aceeasi complicitate obscura prin care „tortionarii“ se ascund in spatele celor mai putin vinovati de tradare, sau sunt prezentati ca inteleptii acelor timpuri care si-au sacrificat cugetul curat pentru interesele Imparatiei lui Dumnezeu.

Eu cred ca Dumnezeu ne cere sa ne dam viata pentru El, nu sa ne vindem sufletul!

Primavara baptista

In 1973, dupa ce Iosif Ton a scris apelul catre biserici: „Cine isi va pierde viata, o va castiga!“, conducerea Uniunii Baptiste sub presiunea Departamentului Cultelor a demarat procedura excluderii sale din Cult. Conducerea Uniunii Baptiste a anuntat intalniri zonale cu pastorii din intreaga tara pentru a obtine adeziunea acestora la excluderea din Cult a lui Iosif Ton, care era profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti. Cand am aflat despre aceasta initiativa, m-am dus la secretarul general al Cultului si i-am cerut sa renunte la masura de excludere, deoarece problemele semnalate de Iosif Ton (care la acea vreme nu era pastor) au fost scrise la solicitarea noastra, a grupului de pastori din Bucuresti (numit peiorativ „tardelas“ de catre cel ce avea sa joace rolul de „zvoner“ in cadrul Cultului). I-am spus ca acestea sunt problemele bisericilor pe care le pastorim si ca vor fi pusi in situatia sa ne excluda si pe noi.

Secretarul general a refuzat sa ma asculte si a sustinut ca e vorba de o actiune dusmanoasa dirijata din exteriorul tarii, iar noi cei patru (Vasile Branzei, Iosif Sarac, Pascu Geabou si subsemnatul, Vasile Talos) am fi tzonisti. Stiam ca atunci cand un grup de lideri primeste o anumita eticheta urmeaza si represaliile.

Am plecat spre casa pe jos rugandu-ma sa inteleg ce ar trebui sa fac. In acea seara am scris memoriul pe care l-am adresat presedintelui tarii si in care demascam abuzurile si ilegalitatile comise de Departamentul Cultelor impotriva bisericilor baptiste.

Memoriul a fost semnat de 50 de pastori care reprezentau peste o treime din bisericile baptiste din tara.

Dupa depunerea memoriului am chemat deschis la post si rugaciune aproape toate bisericile din tara.

Raspunsul care a venit de la presedintie a fost ca trebuie sa ne fie respectate drepturile constitutionale. Indata dupa aceasta biruinta, cei mai multi pastori si cele mai multe biserici au inceput sa puna in practica indemnurile din lucrarea „Cine isi va pierde viata o va castiga!“.

A inceput destelenirea! Cei mai multi pastori si credinciosi, indeosebi tinerii, au inteles ca nu mai suntem in „mana lor“ ci in mana lui Dumnezeu. Multi s-au eliberat de obligatiile asumate fata de Securitate, au indraznit sa traiasca si sa actioneze liber. Cu toata smerenia as putea afirma ca in acea vreme credinciosii baptisti au experimentat in buna masura libertatea care a venit cu saisprezece ani mai tarziu. In bisericile baptiste din Romania adia vantul de primavara al trezirii spirituale. Ne eliberasem de teama! Ne recastigasem demnitatea! Crestini din alte tari priveau cu admiratie la bisericile din Romania. Casele de rugaciune erau arhipline, mai ales in saptamanile de evanghelizare.

Totusi, activitatea bisericilor era restransa in interiorul caselor de rugaciune. Iar unii au continuat sa plateasca un pret pentru dedicarea lor fata de Hristos, fie la serviciu (in cazul membrilor bisericilor) fie chiar cu atentate la viata si reputatia pastorilor considerati dizidenti.

De partea cealalta a baricadei au ramas toti aceia care se temeau ca primavara spirituala este inselatoare, ca intr-o dictatura a comunismului nationalist, „cu o randunica nu se face primavara“, si fostii tortionari si profitori ai regimului comunist care vedeau in miscarea spirituala din biserici „o furtuna intr-un pahar cu apa!“. Unii pastori compromisi se mentineau in fruntea bisericilor numai cu ajutorul Uniunii Baptiste si a Departamentului Cultelor.

In anii urmatori, Departamentul Cultelor impreuna cu conducerea Uniunii Baptiste si a Seminarului Teologic Baptist din Bucuresti au trecut la actiuni de denigrare impotriva semnatarilor memoriului (a celor care nu si-au retractat semnaturile), atat in biserici, cat si in presa centrala a vremii. In 1977 am fost ales secretar general adjunct al Cultului Crestin Baptist in Romania, dar Departamentul Cultelor a refuzat recunoasterea mea.
Presedintele de atunci al Departamentului Cultelor a invitat toti membrii alesi ai noului comitet la sediul institutiei si a felicitat pe fiecare in parte, mai putin pe secretarul general adjunct. Cu acea ocazie, presedintele Departamentului Cultelor a spus: „Domnilor, daca vreti sa nu aveti greutati ca baptisti, faceti in asa fel incat sa nu se stie ca existati!“
Din acel moment, liderii baptisti (pastori si diaconi) care erau in opozitie au inteles ca este nevoie de schimbarea conducerii obediente a Uniunii Baptiste cu persoane integre.

Incepand cu 1977, in randul liderilor baptisti decisi sa lupte pentru schimbari, s-au conturat trei pozitii:

Pozitia Militanta (Radicala), promovata de Pavel Nicolescu prin initierea ALRC-ului, (Comitetul de Aparare a Libertatii Religiose si de Constiinta) care si-a propus demascarea prin orice mijloace (inclusiv Europa Libera) a abuzurilor autoritatilor comuniste si ale liderilor Uniunii Baptiste;

Pozitia Rezistentei Active, reprezentata de pastorii si liderii care au continuat sa lupte prin mijloacele oferite de Constitutie si legi si care au refuzat sa se supuna autoritatilor comuniste in probleme de credinta si practica religioasa;

Pozitia Dialogului cu Statul, care isi propunea sa obtina drepturi in folosul bisericilor si al credinciosilor pe calea negocierii intre lideri religiosi devotati Evangheliei si reprezentanti progresisti ai comunismului cu fata umana.

In acea perioada, personal m-am situat pe pozitia rezistentei active, cautand impreuna cu alti pastori sa aparam cu mijloacele legale de care dispuneam, libertatea de credinta, si sa acceptam suferinta personala de dragul Evangheliei. Motto-ul meu personal era Filipeni 1:16 „Eu sunt insarcinat cu apararea Evangheliei!“ Ma simteam inspirat de apostolul Pavel care spunea: „...Evanghelia mea, pentru care sufar pana acolo ca sunt legat ca un facator de rele. Dar Cuvantul lui Dumnezeu nu este legat.“ (2 Timotei 2:8-9).

In anul 1974 am scris o lucrare intitulata „Legalitatea in cadrul Cultului Crestin Baptist din R.S.R.“ care a circulat in bisericile baptiste sub forma dactilografiata.

Teza de baza era aceasta:
Partidul Comunist militeaza pentru promovarea ateismului in societatea romaneasca, dar Statul ca reprezentat al tuturor cetatenilor tarii a prevazut in Constitutie si in legi, masuri de protectie pentru cei ce impartasesc o conceptie teista despre lume si viata.
Statutul Cultului Crestin Baptist, cu toate neajunsurile lui, trebuia interpretat in sensul garantarii libertatii religioase si nu a ingradirii ei, asa cum era practica Uniunii Baptiste sub indrumarea Departamentului Cultelor. In acest spirit, tot ceea ce nu era interzis prin lege, era permis!

Aceasta pozitie ne-a separat radical de pozitia liderilor care propovaduiau obedienta.
Am refuzat sa dialogam cu Departamentul Cultelor si am continuat sa ne traim si sa ne practicam credinta fara oprelisti. In multe ocazii am constatat ca „LEUL“ care ne intimidase, era de fapt legat. In situatiile de conflict intre cerintele Cezarului si ale lui Dumnezeu, ne-am calauzit dupa principiul enuntat de apostolul Petru: „Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi decat de Dumnezeu!“ (Fapte 4:19).

Poate intr-un fel, pozitia aceasta semana cu non-violenta promovata de Gandhi, desigur la o scara incomparabil mai mica, din toate punctele de vedere. Stiam ca Gandi s-a inspirat din viata lui Isus si spunea englezilor: „Din crestinism, dati-ni-L noua pe Hristos! Restul pastrati voi!“

Pozitia celor ce sustineau dialogul cu Statul avea la baza teza elaborata in lucrarea „Manifestul Crestin“ a pastorului Iosif Ton. Plecand, probabil, de la ideile comunistilor italieni care vorbeau despre o posibila convietuire intre crestinism si comunism, cartea trata locul crestinului in societatea comunista. Teza de baza a cartii era ca numai Evanghelia poate crea „omul nou“ de care are nevoie societatea comunista.

Constient de nevoia Romaniei de bune relatii cu lumea Anglo-Americana si studiind la Oxford, Iosif Ton spunea ca liderii baptisti pot media aceste relatii. Problema esentiala era ca liderii din acea vreme ai Uniunii Baptiste mediau aceste relatii fara sa puna conditii regimului comunist. Departamentul Cultelor printr-un joc al coruptiei (pesches-uri in bani, cafea, carne, caltabosi, palinca si miere) sustineau in fata conducerii supreme de Stat, in fruntea Cultului Baptist, oameni compromisi in tara si in strainatate. Ideea ca seful Statului era dezinformat, parea verosimila, de vreme ce in 1973, in urma Memoriului celor 50, raspunsul pentru biserici a fost pozitiv.

In dorinta de a obtine libertati pentru biserici in general, si pentru bisericile baptiste in special, Iosif Ton a purtat cateva dialoguri cu un „consilier“ al presedintelui Ceausescu.
Discipol si fost student al lui Iosif Ton si entuziasmat de aceaste idei, pastorul Dugulescu a demarat lupta cu „tortionarii“ din conducerea Uniunii Baptiste si din Departamentul Cultelor.

In 1981, de exemplu, pastorul Dugulescu a initiat un memoriu (semnat de mai multi pastori) care a dus la demiterea directorului ramas din garda stalinista si care timp de cateva decenii terorizase bisericile neoprotestante. In aceeasi perioada, P. Dugulescu a incercat sa impiedice realegerea presedintelui Cultului, un lider docil fata de autoritati si foarte abil in a impune in cult linia trasata de acestea.

Probabil ca in acea perioada, pastorul Dugulescu era incurajat in aceste actiuni si de ofiterul de securitate care supraveghea Cultele (Neoprotestante) din Romania.
Inca inainte de 1980, conducerea Uniunii Baptiste in colaborare cu organele de represiune ale statului au luat masuri impotriva grupului radical reprezentat de Pavel Nicolescu.
Presedintele si secretarul general al Uniunii Baptiste au facut plangere penala impotriva unui grup de credinciosi din biserica baptista din Caran- sebes. Conducerea Uniunii Baptiste a exclus din Cult mai multe persoane, intre care cei mai proeminenti erau Pavel Nicolescu si Aurel Popescu. Securitatea a facut totul pentru dezbinarea opozitiei baptiste. Cativa pastori din opozitie mai concilianti si toti aceia care credeau in posibilitatea unui dialog cu Statul au cautat sa se detaseze public de gruparea radicala pentru a nu periclita acel dialog.

Desi nu aderasem la ideea demascarii publice a liderilor Uniunii Baptiste, am luat apararea „radicalilor“ persecutati de catre Uniunea Baptista, Departamentul Cultelor si Securitate. M-am deplasat la Caransebes si am sprijinit apararea celor arestati prin sfatuirea avocatilor acestora, care aveau nevoie sa inteleaga aspectele legale interne ale Cultului Baptist. Impreuna cu biserica baptista din Bucuresti pe care o pastoream si care isi avea sediul pe soseaua Mihai Bravu, am refuzat recunoasterea excluderii din Cult a celor doi, Aurel Popescu si Pavel Nicolescu. In acest mod incercam sa le oferim o minima protectie cultica si sa impiedicam arestarea lor.

Totodata, am primit ca membri in biserica baptista din Bucuresti soseaua Mihai Bravu, grupul de credinciosi exclus din Cult de pastorul lor si presedintele Cultului la acea vreme. Acestia fusesera exclusi din Cult si pusi la dispozitia organelor de securitate, pe motiv ca sunt dizidenti, deoarece au infiintat o biserica baptista neautorizata.

(continuare in numarul viitor)

Pastor Vasile Alexandru Talos,
fost presedinte al Uniunii Bisericilor Baptiste