Viata este ca o moara/ Ce se-nvarte si traieste,/ Cata vreme apa zboara,/ Intr-un clocot ce-o-nvarteste.
In perioada aceasta de viata, ar trebui sa stau linistit undeva, intr-un loc plin de pace si de mister, in care corpu-mi sa fie pe pamant, dar gandul ancorat in divinul Cer, de unde-mi vine lumina si bucuria, pacea launtrica si melodia poeziilor... Viata, insa, n-o pot aranja intotdeauna cum as vrea; si sunt nevoit sa traiesc in mediul si in locul, pe care mi l-a harazit soarta, cata vreme mai sunt testat in scoala anilor de pe pamant.
Si astazi stau - ca atatea alte dati – cu foile astea albe in fata mea si insir pe ele ganduri si idei, de parca as pune mirabilele seminte intr-un teren arabil, cu speranta ca intr-o binecuvantata zi vor rasari din ele spicele cu rod insutit si ma voi bucura de recolta culeasa, dupa o munca de o viata plina de farmec si de munca tenace, in marsul meu pe drumul spre Casa de Sus, unde Mantuitorul Isus imi va da fericirea eterna...
Nazuiesc sa inchei ce am inceput sa scriu, dar continui sa finisez ce mi se pare neterminat in dezvaluirea gandurilor si visurilor vietii mele ce curg din izvorul sufletului meu... Si meditez la rostul vietii mele pe pamant si continui sa scriu...
Am nevoie de liniste cum are caprioara nevoie de apa de izvor, cum are un vultur nevoie de zbor si cum ziua are nevoie de soare, ca sa fie luminata, iar noaptea de luna, ca sa aiba misterul, cand poetul priveste spre ea, cand gandu-i zboara si sufletu-i viseaza, si i se infioara!...
Ca si mine, fiecare om vrea sa fie fericit. Si ce poate fi mai fericit decat sa ai o credinta in Dumnezeu si o vointa de fier sa te faci fericit!...
Avea nevoie de o viata linistita si o pace launtrica si preotul tanar catolic, nevoit sa poarte in suflet un pietroi, ca sa-l duca pe varful de munte al unei vieti de renuntare la tot ce este lumesc si sa ajunga la limanul ceresc... Si ce pietroi fantastic de greu care – spre deosebire de legendarul Sisif condamnat sa tot impinga pe un deal, o vesnicie, un pietroi: o „stanca“ ce se rostogolea iarasi la vale, cand era cu ea aproape de varful de munte... – avea sa-l poarte la moarte, ca un condamnat nevinovat, purtand in sufletul lui „pietroiul lui Sisif“: secretul de la spovedania adevaratului criminal!...
Mi-am amintit de aceasta istorie trista a unui om nevinovat ce a purtat cu demnitate sfanta – cu riscul vietii – chemarea de pastrator al frumusetii morale a adevaratilor preoti, pe cand reciteam „Mitul lui Sisif“, scris de Albert Camus.
Scriitorul si filozoful francez vorbeste despre paradoxul absurdului, despre viata si moarte, intuneric si lumina, alb si negru, lupta si resemnare, fericire si tristete... Mi-a ramas insa ideea ca toti oamenii incearca sa inteleaga sensul lumii noastre paradoxale, absurde, antrenata intr-o cursa a concurentei nebune, in goana spre scopuri egoiste ce se lovesc de rostogolirea „pietroiului lui Sisif“ peste mintea, sufletul si trupul sarmanilor muritori pe drumul larg al desertaciunilor si al goanei dupa vant!... Iluziile pierdute, scopuri de viata spulberate, bolile incurabile, cu paranoia si depresia zdruncinand armonia vietilor oamenilor, catastrofele sociale, economice, nationale, demografice, naturale, de sanatate si de familie - sunt doar cateva exemple de consecinte ale ravagiilor ce le face in suflete nearmonizate cu diapazonul divin acest „pietroi“ al neascultarii, al delasarii, al necredintei, al lenei spirituale, al rautatii, al minciunii, al urii, al necinstei, al egoismului, al zgarceniei, al invidiei, al arogantei, al infumurarii, al cruzimii, care te impiedica sa pui stele pe cer, speranta si bucurie in suflet, armonie si bucurie in psihicul tau, ordine si judecata nealterata in mintea ta, credinta si fericire in inima ta, care sa cante de bucurie, intr-o divina poezie ce te uneste cu Cerul si cu Misterul, simtind ca ai ajuns si traiesti, inca de aici: de pe Pamant, pe plaiurile Dumnezeiesti, fericit si mantuit de Cel Inviat...
Nimic nu este mai de pret ca viata sanatoasa. Ea este fericirea sufletului, un trandafir in care petalele sunt idealurile credintei tale si spinii sunt realitatile trairii intr-o lume paradoxala. Poti fi fericit cand idealurile tale devin realitatea stradaniilor tale in viata si credinta ramane singura punte de trecere din lumea de tina in cea de lumina: in Raiul lui Dumnezeu. Toti spinii si maracinii „pietroiului lui Sisif“ dispar, cand zorii bucuriei mantuirii apar si simti ca traiesti, dar nu mai „traiesti tu, ci Cristos (Mantuitorul) traieste in tine... Cu El – si prin El – totul este bucurie, fericire si bine!...
Un crestin adevarat este aurul curat al Cerului, valoarea aleasa de Dumnezeu pentru lumea Misterului. Magarul, insa, poate deveni imparat, dar ramane tot un magar neschimbat, caci are tot patru picioare: doua in fata, ca sa se sprijineasca si doua in spate pe cine nimereste sa loveasca, ca si pietroiul lui Sisif din mitul de origine greceasca.
Este periculos sa traiesti!... Cine traieste moare, dar duce cu el secretul unei lumi microcosmice, ale unei scoli de incercari, experiente si lupte, in care durerea si bucuria se impletesc, cand sufletul canta, mintea viseaza si valurile vietii lovesc...
Sunt constrans sa-mi scot cuvintele direct din suflet. Fiecare cuvant ce-l aleg sa-l pun la locul lui, ca sa-mi exprime gandurile, sentimentele si sa intre pe fereastra ochilor in gandul si sufletul cititorului, il spal in roua sfintita picurata din stropul de timp...
As dori sa nu uiti, cititorule, ca esti creat sa traiesti vesnic. Viata este mult mai mult decat putinul timp acordat de Creatorul oamenilor sa se pregateasca pentru eternitate, in gradinita de testare si de formare pentru viata din vesnicie.
Unii oameni doar supravietuiesc. Putini sunt cei care vietuiesc si creiaza oaza binecuvantata a traitorilor ce-s izvor de credinta curata in Dumnezeu, de bunatate, dragoste si intelepciune. Ei sunt sarea pamantului si lumina lumii, adeptii Binelui, Frumosului, Dragostei curate si sfinte, Respectului, Bunei-cuviinte, a Adevarului. Sunt oameni de caracter ce aspira la desavarsire. Ei isi scalda sufletul in fluviul bucuriei si fericirii. Acestia sunt gata sa se jertfeasca de dragul principiilor dupa care traiesc, caci au ajuns pe muntele fericirilor, inca de aici, de pe pamant, unde mai domneste durerea, necazul si plansul, nedreptatea, ura, minciuna, invidia si egoismul...
Un om cu un asemenea caracter ales ce si-a inmuiat sufletul in roua dragostei divine a fost si tanarul preot catolic care a fost condamnat si executat nevinovat. A murit in locul cuiva...
In prima parte a schitei „Doua frumuseti“, scriitorul Tudor Arghezi reliefeaza „inspaimantatoarea frumusete“ morala a unui tanar care a terminat seminarul teologic si a fost repartizat, ca preot catolic, la o biserica dintr-un sat din tinutul Vosgi, din Franta. Curand dupa sosirea preotului tanar, batranul paroh titular a fost asasinat. Preotul tanar a fost invinuit, judecat, condamnat si executat prin decapitare, prin ghilotinare.
Dupa moartea sarmanului preot, familia acestuia a suferit oprobiul oamenilor din sat, considerati vinovati a fi parintii unui „monstru“. Sarmanii parinti au fost nevoiti sa paraseasca locul nasterii lor, sa se ascunda „si sa se pocaiasca pribegind“, fara sa stie ca, dupa zece ani o batrana pe patul de moarte va marturisi, la ultima ei spovedanie, ca ea l-a ucis pe batranul preot. Batrana criminala muribunda a mai marturisit ca tanarul preot stia ca ea era asasinul batranului preot, dar n-a divulgat-o, caci aflase adevarul acesta in momentul sacru al spovedaniei, iar tanarul nu a putut sa-si calce juramantul preotesc, fiind in stare sa moara nevinovat de dragul respectarii cuvantului pecetluit in fata lui Dumnezeu. A declarat doar ca el nu este vinovat... Si a murit in ghilotina tanarul preot, dar a lasat in urma lui o poveste „inspaimantator de frumoasa“, incrustata si in chipul acestui prelat sanctificat la Roma, pe statuia din una din pietele unui oras francez. A ramas ca o pilda de renuntare la viata de dragul credintei intr-o idee, intr-un sacrament.
S-a luptat tanarul preot sa urce „pietroiul“ perfectiunii morale pe varful de munte, dar „bolovanul“ realitatii crude a vietii l-a rapus, rostogolindu-se peste el, eliberandu-i sufletul sa zboare spre Cer...
As putea afirma fara ezitare ca fiecare om se aseamana cu Sisif. Acesta impingea pe un munte un bolovan: un „pietroi“ mare cat el. Impingea cu greu pietroiul pana in varful muntelui, dar acesta se rostogolea iarasi la vale. Sisif era condamnat sa urce vesnic un pietroi in varful unui munte...
Viata este muntele ce-l urcam de la nastere pana la decolarea finala. Pe unii oameni decolarea ii poate gasi in vale sub greutatea pietroiului. Pe altii momentul de plecare ii poate gasi pe varful de munte, gata de decolarea finala din lumea de tina si de rugina in lumea divina, inundata de pace si de lumina.
Pe munte se poate urca usor si bine, cand te debarasezi de pietroiul lui Sisif ce-ncerci sa-l impingi agatat bine de tine. Ambitiile, vanitatile, egoismul, ura, minciuna, rautatea, invidia, gandurile nebune s-au agatat de sufletul tau ca un pietroi de granit si te impiedica sa ajungi pe locul de decolare, din varful de munte, la care anii predestinati ti-i petreci in incercari disperate sa-l atingi.
Oare nu-i timpul sa te desprinzi de pietroiul lui Sisif si sa fii fericit ca ai aripile eliberate sa poti urca fericit muntele si sa ajung la momentul precis de decolare din lumea gradinitei pentru testare spre Cerul cu bucuria mantuitoare si cu viata nemuritoare?...
De vietuit poate oricine, dar nu pot sa traiasca decat oamenii cu sufletul viu, eliberati de pietroiul lui Sisif si gata oricand de decolare...
Cand nu mai ai cu tine „pietroiul lui Sisif“, simti bucuria ce-ti strabate inima si sufletul si citesti si recitesti versurile optimiste ale lui Arghezi: „Cand pleci sa te-nsoteasca piaza buna,/ Ca un inel sticlind in dreapta ta./ Nu sovai, nu te-ndoi, nu te-ntrista./ Purcede drept si biruie-n furtuna./ Cand vii, paseste slobod, razi si canta./ Necazul tau il uita-ntreg in prag,/ Caci neamul trebuie sa-ti fie drag/ Si casa ta sa-ti fie zilnic sfanta.“
Prof. Dumitru Buhai
E-mail: ProfBuhaiD@aol.com