Biserica si Securitatea - Marturisiri - partea a V-a -

Prin confruntarea timpurie cu Securitatea, Dumnezeu in harul Sau, m-a pregatit pentru confruntarile ulterioare.
In Iunie 1965 am fost botezat la Cluj in biserica Manastur si in toamna anului 1965 am inceput cursurile Seminarului Teologic Baptist din Bucuresti.
„Potrivnicul vostru, diavolul, da tarcoale ca un leu care racneste, si cauta pe cine sa inghita. Impotriviti-va lui tari in credinta...! (1 Petru 5:8-9). Impotriviti-va diavolului si el va fugi de la voi!” (Iacov 4:7).

FITI OAMENI!
In toamna anului 1971 aveam deja doi ani de pastorat. Prin intermediul Seminarului Teologic Baptist din Bucuresti am primit invitatia sa ma duc la studii in Elvetia. In acest context si-a facut din nou aparitia Securitatea. De data aceasta, colonelul Z cu functie de general care coordona supravegherea Cultelor Religioase din Romania, m-a invitat la o colaborare profitabila pentru mine. Daca acceptam, aveam sa ma duc la studii in Elvetia si sa devin Secretar General al Cultului Baptist inainte de a implini varsta de 30 de ani. (Pana in 1990 nu am avut pasaport si nu mi s-a dat voie sa calatoresc in strainatate, nici macar la Chisinau unde fusesem invitat). Imi cerea un caiet-registru cu toti membrii bisericii si o scurta caracterizare a fiecaruia. Probabil ca ulterior ar fi trebuit sa completez noi date despre fiecare si astfel sa ii urmaresc.
I-am raspuns ca aceasta atributie nu intra in sarcina mea de pastor si oricum s-ar putea sa aiba registrul de la cei ce au pastorit biserica inaintea mea. Daca nu are acest registru, inseamna ca pastorii care au fost inaintea mea si-au indeplinit bine slujba la care au fost chemati de Dumnezeu. I-am raspuns ca nu pot sa-mi spionez fratii, sa le predic si sa-i privesc in ochi. I-am spus ca eu „Am facut alegerea o data pentru totdeauna! Eu nu pot fi decat pastor! Daca as fi vrut sa lucrez in Securitate, am avut aceasta ocazie cand am fost admis la scoala speciala fara examen, iar acum am fi fost colegi.“
Colonelul Z a revenit primavara. De data aceasta a trecut la amenintari. Pana si fetita care nu avea inca doi ani, mi-a spus ofiterul ca va avea de suferit. L-am infruntat si i-am spus ca voi anunta biserica. A ras si a rostit numele a sase colaboratori din comitetul bisericii. Avem totul sub control, parea sa spuna cu un aer de superioritate. A plecat furios.
In Ianuarie 1990, Iosif Ton m-a rugat sa ma duc la biserica pe care o pastoream sa fiu martor la o discutie pe care urma sa o aiba cu dl. Z. Ofiterul de securitate parea speriat si plangea. „Sa nu imi publicati numele!“, se ruga dl. Z de pastorul Ton.
„Cauta sa te infatisezi inaintea lui Dumnezeu ca un om incercat, ca un lucrator care n-are de ce sa-i fie rusine...!” (2 Timotei:2:15).

INTARITI-VA!
Credeti ca in democratie s-a terminat cu suferinta? Va inselati! Da, in 1981 am fost publicat pe prima pagina a ziarului Flacara impreuna cu cel mai iubit fiu al poporului. Numai ca despre mine, si pe paginile urmatoare, despre Sarac Iosif, Geabou Pascu si Branzei Vasile se spunea ca am fi delapidatori, ca ne-am insusit banii bisericilor si ca am gestionat fraudulos patrimoniul acestora. Si toate acestea numai pentru ca am refuzat sa mai solicitam aprobarea Departamentului Cultelor pentru modul in care bisericile baptiste de la Olt pana in Dorohoi, care faceau parte din comunitatea bisericilor condusa de noi, isi administrau banii. Ziarul era citit si prelucrat in unitatile militare, in scoli, in biserica Ortodoxa din Jibou, etc. Pascu a luat din Alexandria trei sau patru calatori sa ii aduca la Bucuresti. Oamenii nu aveau cum sa circule altfel. Le-a dat ziarul si i-a intrebat ce cred ei despre pastorii respectivi.
„Niste excroci!!!“ i-au raspuns pasagerii. „Credeti ca sunt arestati?“ - i-a provocat Pascu. „Pai, nici nu se poate altfel!!! Primesc ce merita!!! Sectantii, amagesc poporul!!!“
La coborare in Bucuresti, pasagerii au vrut sa ii plateasca drumul. „Eu nu primesc bani! V-am adus pentru ca am vrut sa va ajut! Eu sunt unul din cei patru pastori din ziar!... Cum va explicati ca nu sunt arestat?
Bietii calatori, au inceput sa-si ceara scuze. „E, mint astia cu ziarele lor!“
Apoi o tentativa de otravire, in urma careia medicii nu mi-au dat nici o speranta de viata; un accident al sotiei si al baiatului nostru de patru ani, in masina unui credincios, in care trebuia sa fiu si eu. Sotia a zacut fara cunostinta mai bine de o jumatate de ora, iar masina care i-a lovit intr-o curba a disparut.
Pe data de 11 Martie, 1986 o tentativa de ucidere intr-un accident provocat de o bascula de 16 tone a Ministerului de Interne care a intrat in maxi-taxiul cu care mergeam spre casa. Si aceasta pentru ca am refuzat sa ma angajez ca voi respecta un Decret nepublicat care interzicea relatiile cu strainii. Conducerea Uniunii Baptiste de atunci ne prelucrase in sedinta acel Decret nepublicat impreuna cu Departamentul Cultelor si cu un tovaras de la Externe. M-am impotrivit public si in particular. Mi-au promis ca imi vor arata Decretul.
Si dupa zece zile s-a produs accidentul. Am fost lovit la cap. La spitalul de neurochirurgie a sosit un ofiter civil si a interzis medicilor sa ma interneze. Pana in luna Octombrie nu puteam sa stau in picioare mai mult de 30 minute deoarece imi pierdeam echilibrul.
Toate acestea mi se par acum simple incercari pe langa presiunea prin care am trecut dupa revolutie. De data aceasta, incercari de santaj, amenintari directe cu moartea, defaimare prin scrisori anonime si in ziar. Si colegi pastori care au exagerat pana si invinuirile din anonime.
„Suntem 40 pe urmele tale! Vom distruge tot ce ai facut in 30 de ani!!!”
Am raspuns: „Puteti distruge tot ce am facut, dar de temelia pe care stau, nu va puteti atinge!”
S-au infuriat: „Esti obraznic, domnule!” Dar, cine sunt acestia?
Habar n-am! Inainte stiam, acum nu mai stiu.
„Toti m-au parasit... Dar Domnul a stat langa mine si m-a intarit, pentru ca propovaduirea
sa fie vestita pe deplin prin mine si s-o auda toate neamurile.” (2 Timotei 4:16-17)

IN LOC DE INCHEIERE!
Cand am plecat in 1973 in Transilvania sa adun semnaturi pe Memoriul adresat lui Ceausescu, i-am spus sotiei: „Daca nu ne mai vedem, colegii mei vor avea grija de tine.” Astazi, nu stiu daca as mai putea spune aceste cuvinte. Toti suntem foarte ocupati. Avem proiecte, programe, viziuni si planuri pentru biserica! Dar unde este ecclesia, comunitatea de credinta, speranta si iubire crestina?
Generatiile de astazi si cele care vin vor avea de luptat cu mai multe ispite decat noi. In democratie, comunitatea baptista va privi oare spre pastori si lideri care se vor baza pe relatii cu cei mari, prin ”arta ploconelii”?
Cand am ajuns la Targu Mures am aflat ca pastorul avea doi baieti studenti. In timp ce citea memoriul a inceput sa transpire. Abia atunci am inteles in ce problema grava i-am implicat pe pastori. Dr. Vass a semnat. Un alt pastor, dupa ce a citit memoriul a spus: „Asteptati putin, ma duc sa discut cu sotia”. Cand au intrat in camera, sotia lui parea Debora: „Fratilor, daca el nu semneaza , pot semna eu?”
Am ajuns la Arad, pastorul isi pierduse un ochi in razboi, ne-a spus: „De cand v-am asteptat fratilor!” Era pastorul Cocian.
In cartea sa Religie si nationalism, Olivier Gillet citeaza un demnitar ortodox care dupa revolutie spunea despre atitudinea preotilor in perioada comunista: „Am avut curajul sa nu fim martiri!”
In aceste conditii Biserica a devenit o Biserica „ne-triumfatoare”, deoarece „trebuia ca preotii sa nu fie martiri ai comunismului, in calitate de opozanti, ci era necesar ca ei sa se <sacrifice> colaborand cu regimul.” (pag. 258).
Iata intrebarea care ramane si care se adreseaza deopotriva si unor lideri si pastori baptisti: A fost oare acest „sacrificiu”, o jertfa placuta lui Dumnezeu?
Fara spirit de jertfa, nu putem calca pe urmele Mielului sacrificat!
„Daca bobul de grau nu moare, ramane singur; dar daca moare, aduce multa roada.”

PASTORUL CEL BUN ISI DA VIATA PENTRU OI !

Vasile A. TALOS, fost presedinte al Uniunii Bisericilor Baptiste din Romania