Dupa evenimentele care au zguduit Caucazul la inceputul lui august, probabil ca cea mai importanta concluzie care se impune este ca sistemul OSCE de mentinere a pacii a devenit inutil. Trupele rusesti, zise „de mentinere a pacii“, aflate in Osetia si in Abhazia erau, de fapt, gata sa declanseze un razboi in toata regula. Ele nu pazeau o pace, ci pregateau un razboi. Iar OSCE, desi are sute de observatori in zona si deplina legitimitate in oprirea „dezghetarii“ conflictelor inghetate, nu a putut nimic. Mai mult, nici nu a zis nimic. Vreme de atitia ani, a tacut. Informatiile din teren indicau clar ca trupele rusesti din regiune numai trupe de mentinere a pacii nu sint, iar observatorii militari de pe teren raportau tot timpul ca rusii provoaca. O discutie serioasa pe acest subiect nu a putut avea loc niciodata in cadrul OSCE dintr-un motiv simplu: Rusia e parte a organizatiei care decide cu unanimitate. In opinia mea, razboiul din Georgia ne arata ca cei care sperau ca Europa se va bucura de un sistem de securitate „cooperativ“, cu Rusia parte integranta, ar trebui sa se destepte din visul lor frumos. Rusia nu poate furniza securitate, ci, dimpotriva, numai insecuritate. Ideea ca securitatea e un joc de suma nula, in care Rusia e sigura numai daca tarile din jur sint nesigure, domina gindirea geo-politica de la Kremlin, de secole. Prin urmare, Europa nu poate avea decit un singur sistem de securitate, cel bazat pe echilibrul puterilor, iar echilibrarea puterii ruse nu se poate realiza decit prin intarirea pina la integrare a relatiei transatlantice. Nu ne intoarcem la razboiul rece, caci elementul ideologic a disparut din confruntare, iar UE si NATO au ajuns la Marea Neagra. Dar echilibrul puterilor, idee cu origini antice, mi se pare ca ramine perfect valida in conditiile in care Rusia nu a iesit, ca gindire geo-politica, din secolul al XIX-lea. O putere clasica nu poate coopera cu puteri postmoderne. Terenul comun in acest defazaj istoric mi se pare ca ramine cel al experientei istorice comune. Doar revenirea la sistemul echilibrului puterilor ne va asigura pacea necesara sporirii prosperitatii.
Razboiul din Georgia a aratat, de fapt, ca intregul sistem de securitate european cladit pe temeiul Actului Final de la Helsinki este caduc. De aceea, cind citeaza principii fundamentale, precum cel al integritatii teritoriale, presedintele Basescu ar trebui sa se refere direct la prima sursa de drept international, Carta Natiunilor Unite (art. 2 al. 4: „Toti membrii trebuie sa se abtina in relatiile lor internationale de la folosirea fortei sau amenintarea cu folosirea fortei impotriva integritatii teritoriale sau a independentei politice a oricarui stat...“), si nu la Actul Final de la Helsinki.
Cind a fost adoptat de tarile participante la Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa, care a avut loc la Helsinki in iulie-august 1975, faimosul Act Final constituia unul dintre cele mai importante documente politico-diplomatice care articulau ordinea continentala in contextul razboiului rece. Semnatarii erau mai toate tarile aflate de o parte si de alta a Cortinei, vedetele fiind, evident, Statele Unite si Uniunea Sovietica. Acest Act Final cuprindea prevederi convenabile tuturor partilor razboiului rece si a fost, probabil, cea mai mare realizare a unuia dintre cele mai interesante episoade ale relatiilor postbelice dintre Est si Vest, faimoasa „destindere“. Iata ce scrie Henry Kissinger, secretar de stat al SUA la momentul Helsinki, despre Conferinta care a produs Actul Final: „Acest urias proces diplomatic s-a nascut din sentimentul de insecuritate adinc inradacinat al Moscovei si din setea ei nestinsa pentru legitimitate. Chiar daca era in curs de a cladi o enorma structura militara si detinea controlul asupra unui mare numar de state, Kremlinul actiona ca si cum avea permanenta nevoie de asigurari... Uniunea Sovitetica cerea tocmai tarilor pe care le amenintase timp de decenii si pe care le condamnase la lada de gunoi a istoriei o formula prin care sa-si poata consacra achizitiile. In acest sens, Conferinta pentru Securitate in Europa a devenit substitutul lui Brejnev pentru Tratatul de Pace german pe care Hrusciov nu reusise sa il smulga cu ultimatumul sau asupra Berlinului si o solida confirmare a statu quo-ului postbelic... Dupa o perioada de ambivalenta, administratia Nixon a cazut de acord cu proiectata conferinta. Recunoscind faptul ca sovieticii aveau propria agenda, noi am intrezarit totusi o oportunitate pe termen lung“. Aplicarea sa a fost, de la bun inceput, obiect de disputa. Dupa semnare, retrase din nou in spatele baricadelor ideologice, Statele Unite puneau un accent deosebit pe Principiul VI al acordului final (respectarea drepturilor fundamentale ale omului), iar URSS pe Principiul VII (integritatea teritoriala, inviolabilitatea frontierelor). Numai ca, dupa 1990, multe granite s-au modificat in Europa, iar extinderea UE, in paralel cu aprofundarea integrarii europene, a plasat Actul Final de la Helsinki in desuetudine. De la spulberarea fostei Iugoslavii la secesiunile care constituie miezul „conflictelor inghetate“, istoria merge intr-o directie care arata clar ca sistemul de la Helsinki nu mai are nici o relevanta. Iar ca ultima lovitura, iata, s-a dovedit ca institutiile dezvoltate in spiritul sau, acela al securitatii cooperative, nu mai pot functiona. Comportamentul rusesc in Osetia arunca OSCE in ridicol. Izbucnirea conflictului indica, logic, ca mecanismele de prevenire nu functioneaza. Atunci, de ce le mai perpetuam? De ce ne incapatinam sa credem ca solutia securitatii Europei este de natura cooperativa?
Istoria arata ca, de cite ori lumea s-a prabusit, cauza a fost o imensa carenta de luciditate a liderilor politici. Pentru a evita o noua prabusire a lumii, Europa trebuie sa isi invinga, mai intii, doua stari. Prima, frica evidenta de Rusia. Prudenta excesiva in fata raului declansat in forma unui razboi este, de fapt, teama. A doua, acest soi de secreta admiratie si aprobare a actiunilor Rusiei, pentru ca sint antiamericane.
Sever Voinescu (Dilema Veche)