Sediul Comandamentului Central American de la Tampa, Florida este un veritabil Turn Babel. 63 dintre tarile care s-au alaturat, intr-o forma sau alta, Coalitiei, si-au trimis echipe de legatura aici. Va puteti imagina furnicarul de oameni imbracati in 64 de modele de uniforme (am inclus aici, evident, si uniforma predominanta, cea a armatei S.U.A.)...
Ei bine, intr-o astfel de zi mi-am incrucisat drumul cu locotenent-colonelul Michael Webb, un preot militar american, pe care nu-l mai vazusem de cateva luni. Il salut regulamentar si dau sa-mi vad de treaba. Omul insa ma opreste, imi strange mana si-mi spune: „Ma bucur sa te vad. Abia ce m-am intors de la Kabul, din Afganistan si vreau sa-ti spun ca aveti acolo un erou, de care cred ca sunteti foarte mandri!" Ii raspund ca suntem mandri de toti militarii nostri care au luptat sau lupta in teatrele de operatii. „La cine va referiti, mai exact", intreb. Preotul a realizat atunci ca nu stiu despre ce este vorba (nici nu aveam de unde) si mi-a dat cateva date despre un maior roman care salvase viata unor militari americani, punandu-si-o in pericol pe a sa. Nu stia foarte multe amanunte, insa ne-am unit eforturile pentru a le afla.
Povestea maiorului Doru SINDIE, eroul roman de la Kabul ajunge astfel, pe filiera americana, si la dumneavoastra. Merita sa o cititi.
Priviti cu atentie fotografiile care ilustreaza acest articol. Asa este ca va par dintr-o alta lume? O lume pe care o cunoastem doar din jurnalele de stiri. Cati dintre dumneavostra stiu cum miroase praful de pusca amestecat cu sange? Cati ati trecut prin momente in care viata dumneavoastra a atarnat de un fir de par? Ati mai putea sa va ganditi intr-un astfel de moment la altceva decat la cum sa va salvati viata? V-ati putea opri din drumul care va duce catre propria salvare, sa va intoarceti si sa-i salvati pe altii, chiar daca ati sti ca jucati, de fapt, o ruleta ruseasca? Vi se pare ca dramatizez. Pentru maiorul Doru Sindie incercarea mea de a descrie in cuvinte este, cu siguranta, saraca.
Doru se afla pentru sase luni la Kabul, in Afganistan, in cadrul misiunii ENDURING FREEDOM, cu detasamentul ANA TRAINING VIII, unde indeplineste functia de consilier al comandantului pentru blindate si auto, in cadrul CSTC-A (Combined Security Transition Command – Afghanistan), CJ-4, biroul mentenanta. Prin natura functiei sale, maiorul Sindie nu se afla in prima linie a frontului, in zona combatanta. Si totusi, ziua de 25 august a insemnat pentru el contactul brutal cu fata hidoasa a razboiului.
Iata ce mi-a raspuns, prin e-mail, atunci cand l-am rugat sa-mi povesteasca ce s-a intamplat atunci:
„In data de 25 august am plecat impreuna cu trei militari americani, sergentul Chris SANDERS, sergentul Todd NELSON si maistrul militar Bruce MOZINGO, pentru a face receptia unui transport cu materiale de resortul «Geniu», respectiv piese de schimb pentru buldozere si excavatoare, la un depozit de la marginea Kabulului. Conform procedurilor standard de operare, in misiuni in afara campului nu pleaca decat doua masini si cel putin patru oameni. Cei doi subofiteri au ocupat un SUV TOYOTA, iar eu cu maistrul militar, a doua masina, un FORD RANGER.
Ne terminasem treaba si ne intorceam catre Camp EGGERS. Pe la ora 16, dupa vreo 10 km parcursi de la plecare, am vazut o Toyota break alba, care a trecut de pe banda a doua pe prima banda ca sa ne faca loc sa trecem. Nu ni s-a parut nimic suspect, soferii civili fac asta frecvent pe strazile din Kabul, iar eu nu ma aflam la prima misiune de acest gen. De fapt, am iesit zilnic, deoarece eram legati unii de altii, niciunul nu-si putea indeplini misiunea fara sprijinul celorlalti.
Cand cei doi subofiteri americani au ajuns in dreptul Toyotei, aceasta a detonat. Trebuie sa-ti spun ca intre noi si prima masina nu erau mai mult de 25-30 metri. Suflul exploziei ne-a lovit brusc. Senzatia a fost una extrem de ciudata, deoarece nu imi venea sa cred ca mi se poate intampla tocmai mie una ca asta. In momentul deflagratiei am vazut o minge mare de foc, in care am intrat; soferul a accelerat, realizand pericolul. Strigam, nu, urlam amandoi: „Explozie!!! Explozie!!!". Fragmente din masina capcana ne-au ciuruit parbrizul si luneta din spate, trecand printre mine si sofer. Dupa vreo 30-40 de metri de condus orbeste, am iesit din foc si am vazut doar resturile masinii-capcana. Am oprit, pentru ca nu vedeam SUV-ul colegilor nostri.
Am coborat pregatit sa deschid focul, pentru ca ma asteptam sa mai fie si alti talibani, care sa astepte rezultatul exploziei si sa traga asupra noastra. Am evaluat rapid situatia: am vazut un corp de-a curmezisul soselei; am alergat catre el, sa vad daca traieste. Era ars complet si fara o mana – o victima colaterala. M-am indreptat apoi catre masina noastra, care era in flacari. Socul exploziei o proiectase pe celalalt sens de mers, intoarsa cu 180 de grade. Soferul a coborat impleticindu-se, cu gura plina de sange si cu arsuri pe fata si pe maini. L-am intrebat daca este OK; mi-a raspuns afirmativ. Pe locul pasagerului l-am vazut pe Todd Nelson, celalalt coleg, cazut pe o parte, fara casca si ochelari si cu vesta rupta. Am strigat la partenerul meu sa ceara prin radio evacuarea medicala de urgenta si sa informeze BDOC-ul (Base Defense Operational Center) despre incident si ca avem doi raniti, dintre care unul in stare grava. Todd era cazut pe o parte, in flacari, si nu se putea misca; atunci l-am apucat de gulerul vestei si de maneca, sa-l trag afara; era foarte greu, maneca s-a rupt si s-a desfacut impreuna cu pielea de pe brat. Soferul ranit, Chris Sanders, mi-a sarit in ajutor si l-am tras impreuna afara, la 2-3 metri de masina in flacari. Abia atunci am realizat ca era foarte grav ranit. Practic, nu mai avea jumatatea dreapta de fata, cu tot cu ochiul drept. Restul de piele de pe fata si de pe cap arsese in totalitate.
Am realizat ca nu-l pot lasa langa masina, deoarece aceasta ar fi putut sa sara in aer in orice moment, rezervoarele fiind pline cu combustibil, asa ca am inceput sa-l trag cu toata puterea, sa-l pun la adapost. A fost cumplit de greu sa fac asta. Orice miscare ii provoca dureri groaznice. Striga la mine ca-l doare si intreba cu spaima de ce nu vede nimic. In acest timp a inceput sa explodeze munitia care ramasese in masina, impreuna cu cu armele lor. Am reusit sa-l pun la adapost dupa coltul unei case de la marginea drumului, sprijinit de un perete. L-am incurajat ca va fi totul bine, desi mi-era si mie greu sa cred ca va scapa...
M-am intors la locul accidentului si am inceput sa dirijez circulatia, pentru a crea zona de siguranta, conform procedurilor. Am reusit sa opresc masinile si pietonii la o distanta de siguranta atat pentru ei, cat si pentru noi.
Intre timp partenerul meu, Bruce Mozingo, a adus masina noastra si am urcat ambii raniti in spate. Bruce a ramas la locul incidentului pana la venirea fortelor speciale, iar eu am plecat cu masina la punctul medical din Camp Phoenix unde au fost stabilizati, iar de aici au fost trimisi cu elicopterul la spitalul din Bagram."
Marturia maiorului Doru Sindie pare desprinsa dintr-un film de la Hollywood. Si totusi ce s-a intamplat pe strazile Kabulului in 25 august a fost real. Dureros de real. Viata ne incearca atunci cand ne asteptam mai putin. Nu pot sa nu ma intreb cum as fi reactionat eu insumi, daca as fi fost in locul lui Doru si, in acelasi timp, ma rog sa nu fiu niciodata in postura sa raspund acestei intrebari... Si, totusi, ce resorturi nevazute ne pot determina sa ne ignoram instictele de supravietuire si sa actionam pentru salvarea semenilor nostri, ignorand pericolele evidente si iminente? Imi raspunde tot Doru: „ma intrebi de ce am actionat asa, in loc sa-mi pun viata la adapost? Nu stiu daca iti pot raspunde. Pur si simplu, nu pot sa intorc spatele atunci cand vad suferinta; mai mult decat atat, era vorba despre camarazii mei de arme si nu-ti poti abandona camarazii pe campul de lupta, nu-i asa? Sunt ofiter de tancuri si mai mult, m-am format profesional in unitati de vanatori de munte, unde viata ta depinde de a celorlalti si a celorlalti de a ta; nu stiu sa lupt altfel decat pana la capat, pentru ca asa am fost educat. Sincer, mi-a fost teama cand l-am scos pe Todd din masina. Eram constient ca puteam sari in aer cu totii, in orice moment. Masina ardea ca o torta, in viata mea nu am vazut o masina sa arda asa de puternic. Asa a vrut soarta, ca eu sa fiu acolo si sa-l salvez.
Faptul ca am scapat doar cu arsuri minore la un brat, mi se pare un miracol. Nu stiu daca intr-o situatie similara as mai scapa atat de ieftin, dar as repeta gestul de o mie de ori, pentru a salva viata cuiva.
Doru Sindie a salvat, intr-adevar, viata unui camarad, Todd Nelson, care acum, cand cititi aceste randuri, se afla inapoi in S.U.A., unde a si fost supus unor interventii chirurgicale pentru reconstructia faciala. Imi spune ca este convins ca si Todd ar fi facut acelasi lucru pentru el. Il cred. In lupta relatiile intre militari se sudeaza altfel. Stii ca te poti baza pe partenerii tai pentru a supravietui. Iar ei au, la randul lor, incredere in tine. Nu se poate altfel.
Doru s-a intors in acea zi de august in baza din Kabul ca un erou. A primit felicitari de la toti cei care il cunosteau acolo. Familia militarului ranit i-a transmis un mesaj emotionant de multumire, promitandu-i ca de acum inainte va fi mereu in rugaciunile lor. Comandantul Comandamentului 2 Operational intrunit, generalul-locotenent Florian Pinta, i-a transmis multumiri si felicitari. Cu toate astea, ramane modest: „toti romanii de aici din camp suntem priviti cu respect si incredere. Nu-mi place sa vorbesc despre mine ca si cum am facut ceva iesit din comun. Mi-am facut datoria".
L-am intrebat daca le-a povestit ceva celor de acasa si cum au reactionat. „Sotia mea, Mariana (si ea militar, plutonier adjutant intr-o unitate de transmisiuni din Pitesti - n.r.), m-a sunat chiar la o jumatate de ora dupa atac, deoarece a avut o presimtire referitoare la mine. Nu i-am spus nimic in acea seara, pentru ca eram afectat de eveniment. Insa i-am povestit dupa aceea totul, cu lux de amanunte, pentru ca am considerat ca este mai bine sa stie de la mine, sa nu afle din alte surse si sa fie ingrijorata. Ma rog, e un fel de a spune.. Bineinteles ca ai mei, acasa, traiesc cu groaza ca mi s-ar putea intampla din nou ceea ce mi s-a intamplat. Si, sincer, aici orice este posibil. Stiu doar ca sotia si copii mei, Diana Raisa si Nichita Alexandru, se roaga pentru mine in fiecare seara."
Iata ce definitie da DEX-ul eroului:
ERÓU, eroi, s.m. 1. Persoana care se distinge prin vitejie si prin curaj exceptional in razboaie, prin abnegatie deosebita in alte imprejurari grele ori in munca.
De aceea cred ca maiorul Doru Sindie este un erou. Cel putin pentru noi, camarazii sai. Nu stiu daca va primi vreo decoratie pentru faptele sale, desi cred ca ar merita-o cu prisosinta. Cred insa ca admiratia si recunoasterea noastra, a camarazilor sai, va fi cea mai pretioasa distinctie.
Felicitari, Dorule!
Maior Constantin Spinu
Ofiter de informatii publice
Ministerul Apararii Nationale Romane