Sarbatorim 18 ani de la caderea regimului comunist din Romania, o cadere oficiala a unei doctrine intiparite in constiinta natiunii romane, dar nu si o cadere transformatoare a mentalitatii si indoctrinarii celor 45 de ani de comunism care inca se resimt puternic in viata si in temerile celor care au trait in acea perioada.
Au trecut 18 ani, si suntem la un moment de sarbatoare ca natiune, si comunitate de romani, dar cati dintre noi sunt preocupati cu adevarat de ceea ce au jertfit compatriotii nostri pentru ca noi sa avem libertate? Cati isi amintesc de momentele acelea si vor sa onoreze sacrificiul celor care si-au pierdut viata? Ne pasa de pretul platit al celor ce s-au jertfit? Suntem noi suficient de maturi pentru a intelege cu adevarat schimbarea care s-a vrut si directia in care s-a ajuns? Am dobandit libertatea pe care am cerut-o, sau suntem inca robiti de teama pe care o ascundem in diferite forme?
Imi amintesc de inceputul luptei pentru libertate a revolutiei de la Timisoara. Desi eram doar un copil nu voi uita niciodata momentele in care se tragea si nu aveam voie sa umblu prin casa in picioare, ci doar in patru labe, cu frica de a nu fi impuscata. Retraiesc si acum cu putere clipele in care tatal meu, trebuia sa mearga la lucru, si ascuns dupa un calorifer in incinta cladirii in care lucra, ne spunea la telefon cum se trage dintr-o cladire in alta si ne zicea ca nu stie cand poate sa vina acasa pentru ca nu stia cand se va opri rafala de gloante. Cu inima de copil ma rugam cu mare frica si cu dorinta sa-l mai pot vedea venind acasa. A fost primul Craciun pentru mine in care „Mos Craciun“, nu a putut sa ajunga si la mine in casa ci doar mi-a trimis daruri in zbor pentru ca nu a putut sa se strecoare printre gloante ca sa ajunga la mine in persoana. Imi amintesc cum la noi pe strada se tragea dintr-o casa de securisti in alta, si chiar si acum, se mai pot vedea semnele gloantelor.
Atunci nu am inteles ce se intampla, nu stiam cine este Ceausescu in afara de faptul ca era cel ce conducea tara si cel care inconjurat de multime, promitea sa mareasca salariile cu 200 de lei. Nu am inteles de ce oamenii au iesit in strada si vor sa-l demita pe Ceausescu. Nu am inteles de ce lupta oamenii strigand „LIBERTATE!“ si sunt gata sa moara pentru a obtine ceea ce vor. Nu am inteles de ce vor sa omoare oamenii un batran, care pentru mine semana cu bunicul meu, parea un om bland, si in acelasi timp inspira mila.
Acum insa, prinvind in urma, inteleg ca cei care au iesit in strada, sperau la o viata mai buna, isi doreau sa nu mai fie controlati si sa li se spuna ce au voie sa faca si ce nu au voie. Isi doreau sa nu mai stea la cozi pentru a cumpara de mancare; vroiau sa aiba libertatea de a exprima ceea ce cred fara sa fie judecati, sau pedepsiti pentru ideile lor, si multe alte lucruri si idei pe care ei le intelegau ca fiind libertate.
Ce s-a intamplat insa cu aceasta libertate? Daca romanii traiesc intr-o tara libera, atunci de ce le este inca teama sa exprime ceea ce cred si sa lupte pentru idealurile care nu sunt inca implinite? De ce este inca prezenta asa de puternic frica de esec si teama de a iesi din normalitate pentru a nu fi judecati?
Ma uit cu tristete la cei care au fost formati sub regimul comunist si neputinta lor de a se desprinde de traumele care sunt intiparite in ei si ma intreb cand vor ajunge cu adevarat liberi? Privesc la noua generatie, si sunt indurerata sa vad tineri care se bucura de libertate dar care nu cunoasc insa pretul platit pentru libertatea de care ei se bucura. Si-atunci ma-ntreb, daca toate victimele cazute la revolutie, si toate gloantele trase nu au fost suficiente, atunci ce pret ar trebui sa se mai plateasca pentru ca si cei care au trait sub regimul comunist sa poata fi cu adevarat liberi.
Ce se mai poate face pentru a remotiva o generatie deziluzionata care si-a uitat eroii si idealurile pentru care a luptat? Sau poate ca eliberarea de sub mentalitatea comunista si dobandirea unei libertati totale nu se va produce niciodata.
Andreea E. Plamada - Romanian Tribune