O prima constatare in retorica acestei crize: corul celor care propun o abordare „pozitiva“, constructiva, bazata pe ideea ca orice criza reprezinta, de fapt, o oportunitate pare a fi destul de firav. Cei care cred ca orice criza este, inainte de toate, o nenorocire par a fi cu mult mai multi. Primii sint mai senini – ei stiu dintr-un discurs al lui Kennedy din 1959 ca, in chineza, cuvintul criza se scrie folosind semnele cuvintelor pericol si oportunitate. Si de aici, da-i inainte cu discursul progresist, orientat spre viitor, mobilizator si motivational. Care va sa zica, orice criza contine in ea germenele dezvoltarii viitoare, al progresului si al fericirii – totul e sa-l cauti bine sau, mai bine spus, totul e sa privesti criza convins fiind ca undeva, pe-aproape, ascunsa deocamdata, germineaza saminta dezvoltarii prospere. In privinta semnului chinezesc, care da un brinci mintii noastre fermecate, in general, de etimologii si incriptari asiatice usor de decriptat, pentru ca a spus-o JFK, putini pun la indoiala informatia. Kennedy nu stia chineza, dar ce conteaza! O fi avut el expertii lui pe-aproape. Sinologii seriosi spun insa ca semnul care, chipurile, ar insemna oportunitate si care intra in alcatuirea scrierii cuvintului chinezesc criza inseamna, de fapt, punct crucial, raspintie decisiva. Asadar, daca tot vrem sa gasim sensul unui eveniment in complicata scriere chineza, am putea spune ca o criza este fie pericolul ajuns la un punct crucial, fie atingerea unui punct crucial si periculos.
Evident, criza actuala este o lectie pentru toata lumea. Problema este aceea ca fiecare intelege din criza ceea ce era setat sa inteleaga, oricum. Din cite pot vedea, aceasta criza nu schimba optiuni, nu zguduie convingeri, nu provoaca revizuiri de Weltanschauung. Dimpotriva, aceasta criza ne confirma, ne valideaza inca o data, ne consolideaza in convingerile anterioare. Prin urmare, o fi ea criza financiara si economica, dar nu este deloc o criza a constiintelor. Ca un „platonicist“, in sensul pe care Taleb il da termenului, spun ca daca nu se zguduie oleaca sufletul, ci se subtiaza doar portofelul, pentru mine nu e criza adevarata. Socialistii si criticii capitalismului inteleg ca sistemul pe care il detesta sau doar il antipatizeaza a murit. Se bucura! Criza confirma ceea ce ei spuneau de mult: capitalismul a falimentat. Sustinatorii capitalismului, dimpotriva, spun ca aceasta criza marcheaza momentul unei necesare refondari, pentru ca intregul sistem, sub impactul unor idei precum „corectitudinea politica“ si a obsesiei egalitare, se denaturase. Criza confirma ceea ce ei spuneau de mult: capitalismul adevarat a fost infestat de socialism, slabit de obsesia sociala si grav afectat in structura lui de obsesia egalitara. Interventia masiva a statelor in propriile economii este, pentru unii, dovada cea mai buna ca statul trebuie sa aiba un rol serios in (re)distribuirea prosperitatii. Keynesieni din toate tarile, a sosit ceasul vostru, bucurati-va! Pentru ceilalti, interventia statelor echivaleaza mai degraba cu recuperarea unui rol justitiar, responsabil, de „stabilizator etic“ si de gardian al interesului public pe care, sub euforia libertatii si a gindirii „neutre“, il abandonase. Cu alte cuvinte, fiecare a ramas mai departe prizonierul lui insusi. Nu fac exceptie si, ceea ce vad, deocamdata, este ca liderii de dreapta, precum Sarkozy, propun solutii mai clare si mai putin costisitoare intr-un moment in care absolut orice este costisitor. Dupa mega-spectacolul instalarii de la 20 ianuarie, Barack Obama era indelung si binevoitor asteptat cu planul sau anti-criza. A iesit o lege de peste 1000 de pagini trecuta cit se poate de partizan (adica numai cu voturile democratilor) prin cele doua Camere americane si care este, nici mai mult si nici mai putin, doar o lunga lista de cheltuieli pe care statul american le va face pentru a opri criza. Masuri esentiale dupa opinia mea, precum aceea de a limita beneficiile executivilor companiilor sau a bancilor sprijinite cu bani publici, au fost admise doar dupa negocieri cu grupurile parlamentare democrate. Daca analizam planul lui Sarkozy sau, cel putin, elementele pe care intentioneaza sa le impuna pe agenda Summit-ului G20 de la Londra, din aprilie, vom sesiza o abordare cu mult mai profunda, mai cuprinzatoare, mai responsabila. Sarkozy vrea revizuirea radicala a regulilor pietelor financiare internationale in sensul eticizarii capitalismului si, mai ales, vrea o stricta monitorizare a aplicarii acestor reguli. Acuzat de la dreapta ca spera sa depaseasca criza prin suprareglementare si de la stinga ca nu are suficienta grija de cetatenii care au nevoie de ajutor acum, fiind preocupat doar de marile corporatii pe care vrea sa le disciplineze, Sarkozy are – cred – abordarea cea mai potrivita pentru acest moment.
In concluzie, mi se pare ca actuala criza este un nou prilej al confruntarii dintre ceea ce am putea numi generic (cu toate riscurile la care te expune o astfel de atribuire de nume) „dreapta“ si „stinga“. Cine are dreptate, vom vedea.
Sever Voinescu - Dilema Veche