Cordialitate romaneasca

Cordialitatea romaneasca e o pirueta de moment, o fenta, rezultatul trecator al unei rapide exaltari de cheflii.

Am descoperit-o, contrariat, la cateva luni dupa alegerile din 1990. In timpul unei receptii cu multi invitati, stateau gramada, cu paharele in mana, reprezentanti ai tuturor formatiunilor politice. Din presa si din declaratiile politice curente, rezulta ca dusmania dintre ei era la apogeu. Or ceea ce se putea constata la receptia cu pricina era o infratire generala.
Nu afabilitate de protocol, nu politete, nu salvare de aparente. Ci camaraderie sprintara, tovarasie de pahar, buna dispozitie colegiala: ocheade, glumite, complicitati. Oameni care in Parlament sau intre confrati de aceeasi obedienta scrasneau din dinti cand venea vorba de adversarii politici practicau voiosi, in particular, etica „Pietii Endependenti“. „Nea Cornele!“ – striga cate un taranist radical catre liderul Romaniei Mari. „Chestia aia ramane cum am vorbit!“, spunea aceluiasi vreun fesenist zglobiu, facand cu ochiul.
Nu-mi venea sa cred. Nu mi-a venit sa cred nici cand am auzit ca dl Coposu era gata sa ofere conducerea ziarului „Dreptatea” infatigabilului Vadim, sau cand, peste ani, PDL l-a impus, tot pe el, ca vicepresedinte al Senatului. Iar acum, la festivitatea de investire a celor 33 de fericiti pe care ii trimitem in forul legislativ european, acelasi Vadim, complet refacut dupa caderea electorala de anul trecut, se afereaza volubil printre „colegi“ pe care, in diferite ocazii, i-a acoperit cu spurcaciuni si bale. Euforic, Domnia Sa intrerupe discursul presedintelui cu mici obraznicii de cartier, ceea ce insa nu-l deranjeaza prea tare pe irascibilul jucator de la Cotroceni: „Dle Vadim, va evacuez!“ – zice el razand. „­Evacueaza-ma la Cotroceni!“ – suna replica marelui roman. Traian Basescu revine cu o amenintare glumeata: „Ba te evacuez, ­maestre!“
Maestre! Cata deferenta! Cata simpatie subiacenta! Cat umor! Dar cat umor se citeste in relatia Vadim-Becali, prieteni la catarama, dupa ce fiecare a turnat in capul celuilalt ample ligheane cu dejectii! Cat umor presupune fotografia din nu stiu care publicatie, in care Gigi Becali ciocneste duios cu un Traian Ungureanu zambitor si impacat! In fond, nu e frumos? – o sa ma intrebe vreun forumist recalcitrant. Ce-ai vrea? Sa se injure mereu, ca la drumul mare? Nu tocmai civilizatia disputei e ceea ce ne lipseste? Oamenii au convingeri divergente, dar se poarta amabil, ba chiar, deferent, cand ratiunea publica o cere.
Asa o fi! Dar cordialitatea romaneasca e mai complexa. Foarte complexa! Ea nu e o simpla victorie a civilizatiei. E o pirueta de moment, o fenta, rezultatul trecator al unei rapide exaltari de cheflii: nu se instaleaza niciodata ca o conduita constanta, ca o exigenta a bunelor maniere. Recade fara dificultati, in cateva clipe, in invectiva de grajd, in dezmat verbal, in mocirla. Cand fioros, cand inlacrimat, cand sumbru, cand pus pe sotii, romanul cultiva, savant, imprevizibilul etic (si, uneori, etilic). Ce om serios s-ar fi uitat, inainte de 1989, la Vadim Tudor? Daca stiau de el, mai toti il tineau de lingau marginal, fara nicio relevanta. ­Iata insa ca personajul a ajuns prizabil.
Sa uitam, deci, mizeriile unor vremi apuse si sa privim navalnic spre viitor! ­Caci „toti suntem romani, mai mult sau mai putin onesti“. Suntem oameni cumsecade, neranchiunosi, gata de compromis. Poporul nostru e, vorba lui Caragiale, „bobor“: cand te astepti mai putin, il vezi cum „fara ura, uitand trecutul odios, inchina des, dar sincer, pentru sfanta Libertate si – te pupa. O!”