S.O.S.: Copiii nostri Save Our Souls - Salvati Sufletele Noastre
Neintelesi, ignorati, inconjurati de superficialitate si minciuna, adolescentii din Romania au inceput sa opteze pentru varianta cea mai cruda si mai crunta de a-si rezolva problemele: suicidul. Stai putin... Ce spun!? „Sa-si rezolve problemele“? De fapt...care „probleme“?! Daca stau bine sa ma gandesc, adultii – parinti, profesori, simple cunostinte sau, de ce nu, societatea in sine – considera ca problemele adolescentilor nu sunt de fapt probleme, ci o forma de razvratire impotriva sistemului, cu tot ceea ce inseamna el (familie, scoala, societate in general), o razvratire specifica varstei si care va trece in timp.
Psihologii vorbesc despre conflictul intre generatii si despre imaturitatea adolescentului, care-l impiedica sa inteleaga la modul corect si sa asimileze realitatea cotidiana, sa-si asume responsabilitatea propriilor acte. Spun ei...acestea ar fi principalele cauze care conduc la „asa zisele probleme“. Si cand se intampla o tragedie, cand un copil alege sa-si ia viata, vina este a lui, a nimanui altcuiva, chiar daca pe posturile de televiziune ori in presa scrisa apar tot felul de persoane avizate, care dau explicatii care de care mai filosofice, mai intelectuale, mai logice sau cum vreti sa le spuneti..., oameni care vorbesc mult si care in realitate nu spun nimic – vorba unui celebru personaj al lui Caragiale: „... sa se revizuiasca, dar sa nu se schimbe nimic...“ Toata lumea comenteaza pe marginea evenimentului, toata lumea are pareri si propune solutii, insa....cum ar putea rezolva cineva o problema pe care nu o intelege?!
Oare s-a gandit cineva ca cei care ar trebui mai intai „educati“ sunt adultii, pentru ca, la randul lor sa fie in stare sa-si educe proprii copii? In loc sa se planga sau sa se dea cu capul de pereti cand este deja prea tarziu, s-au oprit o clipa ca sa-si puna intrebarea: „Ce simte copilul meu? Cum gandeste copilul meu? Ce-si doreste cu adevarat copilul meu?“ Cu siguranta ca nu. Parintii zilelor noastre sunt mult prea ocupati ca sa mai poata juca rolul de parinti. Cei mai sarmani sunt ocupati cu plata facturilor la intretinere, nu pot dormi de grija zilei de maine, iar cei instariti se gandesc la urmatoarea vacanta exotica sau la cum sa-si faca publicitate, cum sa se mentina in centrul atentiei si cum sa faca sa creasca si mai mult contul din banca.
Familia ar trebui sa fie nucleul unei societati sanatoase, dar ce societate poate genera o familie bolnava de ambitii meschine, o familie in care cuvintele de baza nu sunt iubire, afectiune, comunicare si intelegere, ci bani, putere sau foame si mizerie? Parintii de azi sunt copiii de ieri, iar copiii lor, vor fi parintii de maine. Atata timp cat totul este tratat cu superficialitate, nu se va schimba nimic, niciodata.
Un copil n-ar trebui sa se simta ca o povara pentru parintii lui, un copil n-ar trebui tratat ca o marioneta care executa ordine. Un copil este un suflet care simte, gandeste, viseaza, doreste. Lipsa de comunicare cu parintii? Categoric da, dar carui copil ii vine sa-si deschida sufletul in fata unui parinte care, nu numai ca nu are timp sa-l asculte, ci il mai si critica, il acuza, il condamna pentru ceea ce simte sau pentru ceea ce-si doreste?! In mod firesc orice parinte doreste binele propriului copil, isi iubeste copilul si ar vrea sa-l vada fericit. Dar un copil e fericit atunci cand stie ca e ascultat, ca e inteles si ca este iubit.
Cand unui adolescent i se spune „esti un copil, n-ai cum sa intelegi“, „o deceptie sentimentala nu inseamna un sfarsit de drum“, „visezi cai verzi pe pereti, esti cu capul in nori“, „lasa visele si distractia si vezi-ti de scoala“, „prietenii tai sunt niste ratati, vrei sa ajungi si tu ca ei“, „te snopesc in bataie, daca nu faci cum iti spun“, toate aceste replici nu fac altceva decat sa-l indeparteze de familie, o familie fata de care isi pierde respectul si in sanul careia se simte constrans, condamnat, ignorat ca om, ca personalitate. Respectul nu se impune, se castiga. A fi parinte pentru copilul tau inseamna a-i fi si profesor si cel mai bun prieten, pentru ca, atunci cand greseste, atunci cand ceilalti il dezamagesc sau il ranesc, sa stie ca va gasi intelegere si dragoste in sanul familiei, ca va gasi pe cineva care-l asculta si pe care poate conta, cineva care il va certa cu siguranta, dar care nu-l va condamna, un prieten sincer si neconditionat.
Nu exista probleme mai importante sau mai putin importante. Exista probleme si atat, probleme pe care fiecare individ in parte, fie ca este vorba despre un copil, un adolescent sau un adult, le percepe intr-o maniera proprie, le traieste cu intensitatea si experienta varstei sau a maturitatii pe care o are. Un adolescent nu va cere niciodata parerea sau sfatul unui parinte, atata timp cat e convins ca va primi in schimb reprosuri si acuzatii.
Nu e usor sa fi parinte, tot asa cum nu e usor nici sa fi copilul parintilor tai. Diferente de opinie vor exista intotdeauna, dar atata timp cat un copil sau un adolescent simte ca singura persoana pe care poate conta atunci cand apare o problema este el insusi si, prin urmare, ca numai el o poate rezolva, se vor intampla tragedii in fiecare zi. Cine a spus ca indiferenta sau ignoranta nu ucide, s-a inselat. Indiferenta si ignoranta duc la disperare si un suflet disperat poate comite nebunii, pe care in alte imprejurari nu le-ar face.
Copiii nostri aleg sa moara si nu o fac din lasitate si nici pentru a demonstra ceva cuiva. Copiii nostri mor pentru ca nimeni nu-i vede, nimeni nu-i asculta, nimeni nu-i intelege si nimeni nu-i respecta.
Claudia Bratu