De vreo doua decenii incoace, alegerile electorale se tot desfasoara pe buza prapastiei. Aproape de fiecare data, noul ales (partid sau presedinte) ne-a salvat de o mare nenorocire care s-ar fi produs inevitabil daca la conducere ramanea vechiul partid (presedinte). Si n-a trecut mult (un ciclu electoral de regula) si salvatorul s-a transformat la randu-i in marele pericol de care ne-a salvat altcineva care a devenit la randu-i pericol si asa mai departe. Nu s-a prea ales cel mai bun dintre mai multi buni, ci fie singurul bun, fie, pur si simplu, raul cel mic, raportat la celelalte variante, toate rele.
E drept, radicalizarea de la inceputul anilor 90 s-a mai estompat, ironia a substituit salutar fundamentalismul ideologic sau, pur si simplu, credinta in persoana salvatoare. Acum asistam la o incercare chiar periculoasa de a reconstrui acea radicalizare, santajul exprimat direct sau in formule subliminale, amenintarile catastrofice tintind cu precadere persoanele (pre)dispuse sa inghita gogoritele politicianiste. Societatea civila e asa si atata cata e, capacitatea electoratului de a discerne e tot atata cata e. Nimeni n-a prea avut interesul sa dezvolte capacitati de discernamant, luciditate, altfel pe cine-ar mai fi manipulat?
Vestea proasta e ca, oricine ar ajunge presedinte, marile probleme economice ale Romaniei raman. Nimeni n-are solutii magice. Traversarea crizei presupune profesionalism, o minima solidaritate sociala si, evident, capacitatea clasei politice de a antrena competente, de a mai renunta la orgolii si gasti. Are si viitorul presedinte, oricare ar fi el, un rol – acela de a coagula, evident in limitele constitutionale ale puterii sale, toate energiile apte sa imbunatateasca situatia economica si sociala a tarii. Situatia de criza poate, ca de atatea ori in istorie, sa ofere si conditii pentru exercitarea tendintelor autoritariste si chiar dictatoriale. Nu e neaparat cauza aparitiei acestor tendinte, ci doar ocazia. Apoi, e simplu, motivele devin pretexte, solutiile sunt substitute pentru cresterea puterii si, in cele din urma, binele e definit simplu – cum ii place genialului conducator, ca doar destui dintre noi am apucat vremile de mari succese ale partidului unic.
Klaus Johannis e o persoana respectabila si care se bucura de multa incredere. S-ar putea sa ajunga premier in curand si chiar presedinte mai incolo. La randul sau, Lucian Croitoru e un specialist remarcabil, format la BNR: Intr-o lume normala, cei doi puteau fi colegi de guvern (de altminteri, spre onoarea lor, au reusit sa nu se injure). In mod normal, presedintele desemneaza un premier propus de partidul care a castigat alegerile sau de o majoritate formata de mai multe partide. In cazul in care acest lucru nu se intampla, presedintele poate avea doua propuneri iar parlamentul e in situatia de a fi dizolvat daca nu trece nici un guvern. E vorba de un parlament care nu e in stare sa construiasca o majoritate parlamentara. Daca exista o majoritate, lucrurile sunt simple. Daca majoritatea se schimba, se schimba si guvernul. Nu premierul desemnat alcatuieste o majoritate parlamentara, pentru ca parlamentul, asa cum e el, e stabilit de popor prin vot. Alegatorul obisnuit poate sa se incurce in analizele juridice si constitutionale asa ca ii raman simpatiile si antipatiile. Si, intorcandu-se la proverbe, poate intelege ca, pana la urma, ceva tot se alege; daca alege prost, se alege praful!
Prof. Constantin Dumitru - Redactor Sef, Top Business - Bucuresti