Opera lui Gustave Flaubert, situata la un moment de rascruce in evolutia literaturii franceze, este una din marile culmi ce jaloneaza istoria realismului critic.
Prin stradaniile sale indelungate, Flaubert a izbutit sa cristalizeze o noua formula a realismului critic, cucerindu-si astfel un loc de frunte printre marii scriitori ai lumii. El are meritul de a fi descifrat sensul evolutiei fenomenului literar si de a-l fi exprimat teoretic, ilustrandu-l totodata prin operele sale artistice.
Principiul de baza al metodei lui Flaubert este acela ca scriitorul trebuie sa prezinte realitatea fara a interveni cu explicatii personale, cu dezvaluirea propriilor lui sentimente, care sa-l influenteze direct pe cititor. Pentru aceasta scriitorul va cauta sistematic sa traduca sentimentele in senzatii si gandurile in imagini. Flaubert ramane si astazi marele dascal al celor mai buni realisti din Franta si din lumea intreaga.
Romanul Doamna Bovary, care ilustreaza practic teoriile estetice ale lui Flaubert, a fost, in 1856, un eveniment de cea mai mare insemnatate in viata literara a Frantei. Influenta lui avea sa fie covarsitoare asupra unei intregi generatii de tineri scriitori, care vedeau in el un model pentru activitatea lor artistica. Nascut la Rouen, in 1821, intr-o familie de medici chirurgi de origine normanda, Flaubert mosteneste inclinatia pentru observatia amanuntita si pentru disectie.Nu intamplator s-a spus despre el ca tine ,,pana in mana ca altii scalpelul“. Personajele dezvaluie sub privirea sa profunzimi pe care nici un alt scriitor nu le-a putut surprinde. O data cu Flaubert, pentru care inspiratia insemna zece ore pe zi la masa de scris, se instaureaza un mit al stilului. Toate scrierile sale treceau printr-o intensa si indelungata munca de slefuire, un efort de adevarat bijutier; modelul sau de creatie fiind revendicat de generatii succesive.
Subiectul romanului este unul simplu. Charles Bovary tanar absolvent de medicina, crescut sub tutela mamei, instalat la Tostes si insurat, tot prin grija acesteia, cu Heloise Dubuc-o vaduva de patruzeci si cinci de ani, incepe sa isi exercite meseria de medic in sat si in imprejurimi. La ferma Bertaux o cunoaste pe Emma, fiica lui mos Rouault, la care Charles venise sa-i ingrijeasca piciorul ranit. In scurta vreme Heloise moare si Charles vede in Emma sotia pe care si-ar dori-o. Mos Rouault isi da consimtamantul si, odata cu venirea primaverii, cei doi se casatoresc. Proaspat casatoriti se instaleaza la Tostes, unde incep o viata monotona.
Emma fusese crescuta la scoala de maici, unde, pe langa cartile de rugaciuni, citise pe nerasuflate romane sentimentale aduse de spalatoreasa. Pasiunea pentru aceste lecturi i-a alimentat imaginatia romantioasa, iar ea a inceput sa astepte ca si realitatea sa-i ofere aceleasi exaltari ca si universul descoperit in cartile citite. Dupa ce paraseste manastirea si se intoarce la ferma tatalui sau, se plictiseste curand de viata fara surprize de la Bertaux si ajunge chiar sa regrete ca a plecat de la maici. In acest timp il cunoaste pe Charles Bovary, iar Emma crede ca a gasit iubitul pe care il asteptase atat. Dar viata eterna pe care o incepe la Tostes i se pare insuportabila si descopera cu uimire ca pasiunea pe care o asteptase e departe de a se implini. Charles nu e nici pe departe barbatul la care a visat, nu se pricepe perfect la toate, nu o initiaza in ceea ce-si inchipuise ca sunt tainele si subtilitatile pasiunii si ale vietii. Un singur eveniment important: balul de la Vaubyessard, unde sunt invitati. Emma descopera aici cu exaltare o atmosfera si o lume pentru care se crede facuta. Amintirea balului si o tabachera gasita acolo ii vor umple apoi mare parte a gandurilor.
Viata pe care o duce sfarseste prin a o imbolnavi si Charles ia hotararea sa se mute in alta parte. Cand pornesc spre Yonville l’Abbaye, unde alesesera sa plece, Emma e insarcinata. Ii intampina cei care vor deveni obisnuitii casei lor: Homais, farmacistul, credincios progresului stiintific, care vinde retete pe cont propriu, preotul Bournisien, vesnic angajat in discutii contradictorii cu Homais, doamna Lefrancois, vaduva, stapana hanului „Leul de aur“, Binet, dupa punctualitatea caruia isi puteau fixa ceasurile, si Leon Depuis, secretar la notariat cu care Emma isi descopera de la inceput o multime de afinitati. Dupa ce Emma da nastere unei fetite pe care o va numi Berthe, relatia dintre ea si Leon incepe sa fie tot mai apropiata, ei petrecand mult timp impreuna, in lungi discutii ce vadesc aceeasi dorinta de a trai in alta lume decat cea pe care o au. Indragostit de ea fara speranta, fara sa stie ca si ea ii impartaseste sentimentele, Leon se hotaraste sa plece. Dupa plecarea lui, ea cade intr-o apatie din care doar intalnirea cu Rodolphe Boulanger, la expozitia de toamna din Yonville, o mai poate scoate. Acesta, un desavarsit seducator, inteligent si foarte bogat, decide s-o cucereasca pe Emma. Coplesind familia doctorului cu atentii, ajunge un vizitator obisnuit al lor si intelege imediat ca are in fata o prada sigura. In timpul unei plimbari in doi, Emma, biruita, ii cedeaza si de atunci intalnirile lor vor fi centrul intregii sale existente. Viata Emmei devine o continua incercare de a smulge cat mai multa vreme traiului de pe atunci, pentru a fi cat mai indelung langa cel pe care il iubea. Insa pentru Rodolphe, Emma nu-i decat o amanta; cand ea ii propune sa fuga impreuna, el accepta doar formal si apoi o abandoneaza. In seara planuita pentru plecare, Emma primeste o scrisoare in care amantul ei ii „explica“ de ce fuga lor este imposibila. Dupa o incercare de sinucidere, Emma se imbolnaveste si ramane saptamani intregi intinsa in pat. Charles o duce la Rouen, la un spectacol, convins ca o schimbare nu-i poate face decat bine; acolo il intalnesc pe Leon, in compania caruia ea va mai ramane cateva zile, obligatiile meseriei chemandu-l pe Charles inapoi la Yonville. Leon face tot ce-i sta in putinta sa redestepte in Emma vechile sentimente; slabita, crezand ca el ii poate oferi dragostea adevarata, ea nu-i poate rezista. Sub mii de pretexte ea va calatori apoi des la Rouen, facandu-si in urma cheltuielilor, datorii imense la domnul Lheureux, cel care-i „administreaza“ avutul. Relatia Emmei cu Leon se raceste treptat si, cand ea ii cere disperata bani pentru datoriile facute si el nu-i poate da, ia hotararea sa se sinucida. Inghite o doza de arsenic furata din spiteria lui Homais si isi da sufletul dupa o agonie cumplita. Curand Charles moare si el, asezat pe banca din gradina casei.
Aceasta este povestea vietii doamnei Bovary. Odata cu doamna Bovary se naste bovarismul. Termenul ii apartine lui Jules de Gaultier in studiul de caz cu acelasi titlu. Definitia lui – facultatea pe care o are un individ sau un grup de a se crede altminteri decat este. Facultatea aceasta construieste iluzia continua, iluzia absurda si falsa, dar vesnic creatoare de acte noi, adica vesnic creatoare de realitati de viata.
Ce poate fi mai placut decit sa visezi? Ca e vorba de o simpla reverie, adica de visarea cu ochii deschisi in plina ziua, sau ca e vorba de visarea adanca, nocturna, efectul de placere este cam acelasi, cu vagi diferente de intensitate, senzatie si beneficiu spiritual. Visarea inseamna si un remediu natural contra invaziei la care ne supune permanent realitatea. Cine nu viseaza, innebuneste – spunea Cioran. Caci sa nu iesi din presiunea pe care o exercita asupra noastra curgerea ineluctabila a realitatii coincide cu un adevarat cataclism psiho-biologic, devastator pentru orice ins. In fond, sa visezi reprezinta antidotul cel mai propriu impotriva terorismului pus in opera de constiinta si de instincte. Visarea ar fi astfel sursa rezistentei psihice, premiza sanatatii noastre sufletesti.
Visarea e buna, insa cu masura. Din pacate, mai exista si o alta forma de visare, una maladiva. Ar fi vorba, dintr-o asemenea perspectiva, exact despre visarea care ne afecteaza dimensiunea justei adaptari sociale, impietind asupra corectei inserari in ritmurile necesare ale vietii din societate. Flaubert i-a dat nastere in romanul sau. Jules de Gaultier a impins analiza acesteia pina la ultimele consecinte. Potrivit lui, bovarismul ar fi o specie de refuz psihic al realitatii, o forma de alterare a capacitatii omului de a se concepe altul decit este. Dupa cum subliniaza Gaultier, „aceasta slabiciune a spiritului este intotdeauna insotita de o neputinta si, daca se concep altele decit sunt, [aceste personaje] nu ajung sa egaleze modelul pe care si l-au propus”
***
Insul bovaric traieste intotdeauna in posibilul sau. Nu imediatul, nu prezentul, nu concretul realitatii efective, ci proiectul, latenta si viitorul sunt cele care au importanta in ochii acestuia. Iar daca realitatea prezenta nemultumeste, atunci constructia mentala si imaginara a realitatii viitoare este una panoramica, faraonica, aproape cosmica. Proiectul ei atinge perfectiunea. Insa intrucit perfectiunea nu este a omului, ci a divinului, rezulta ca niciodata bovaricul nu se va apropia de implinirea proiectului la care viseaza. Si pentru ca desavirsirea nu ii este accesibila, insul bovaric isi blocheaza energia in ratarea asimptotica a nerealistelor obiective pe care si le propune. Infrant nu de realitate, ci de imposibilitatea de a-si gestiona limitele visarii, el devine depresiv, se retrage in solitudine, ajunge sa urasca lumea, soarta si universul, in care vede dusmani neimpacati ai implinirii sale existentiale.
Gustave Flaubert-Doamna Bovary, Editura Polirom, Bucuresti,
Jules de Gaultier - Bovarismul, Editura Institutul European, 1993
Prof. Alina VANCE - colaborator, Romanian Tribune