(continuare din numarul trecut)
Scrierile apostolilor
Este cunoscut faptul ca invatatura lui Iisus a fost transmisa initial prin viu grai de catre cei ce au auzit-o de la El. Ucenicii, cari au petrecut timp imprena cu Iisus in perioada celor trei ani si jumatate cat a activat El si dupa inviere, au devenit martori ai invierii lui, au fost numiti apostoli (cf. Fapte 1:21-22). Ca apostoli, ei au constituit autoritatea prima in bisericile care se formau. Cuvantul lor era privit ca avand autoritate (1 Corinteni 15:1-4; 2 Petru 3:1-3 etc.). Despre prima biserica, cea din Ierusalim, ni se spune ca tinea la loc de cinste invatatura apostolilor (Fapte 2:42).
Epistolele
Aceasta invatatura a fost pusa in scris de catre apostoli, dar nu in mod sistematic, ci in functie de necesitatile ce s-au ivit in diferitele biserici. Astfel s-au redactat epistolele Noului Testament, scrieri cari au fost recunoscute de colegiul apostolilor ca find autoritare si de aceea recomandate tuturor crestinilor spre a fi citite si ascultate. In 1 Corinteni 9:14 si in 1 Timotei 5:18 Pavel valideaza Evanghelia dupa Matei 10:10 si Evanghelia dupa Luca 10:7 numindu-le Scriptura. La fel, Petru valideaza scrierile lui Pavel ca Scriptura in 2 Petru 3:15-16. In numar de 21 in total, epistolele au fost scrise de Pavel – apostolul Neamurilor, de Petru si Ioan – ce apartineau celor doisprezece, si de Iacov si Iuda, frati de mama ai Domnului Iisus.
Evangheliile
Pe langa epistole, au fost redactate si patru Evanghelii, lucrari ce prezinta viata Domnului Iisus. Doi dintre evanghelisti au fost din numarul celor doisprezece (Matei si Ioan, cf. Matei 10:2-4; Marcu 3:16-19; Luca 6:13-16), iar doi au fost lucratori apropiati cu apostolii: Ioan Marcu a fost asociat cu Petru (1 Petru 5:13), iar Luca a fost colaboratorul indelungat al lui Pavel (Coloseni 4:14; 2 Timotei 4:11; Filimon 24). Pe langa Evanghelia care ii poarta numele, Luca a mai scris si cartea Faptele Apostolilor in care descrie paralel activitatile lui Petru si Pavel in raspandirea Evangheliei (Fapte 1:1). In prima sa epistola catre Timotei apostolul Pavel citeza din Evangheliile lui Matei si Luca si numeste citatul „Scriptura“, afirmand astfel implicit inspiratia acestor scrieri (Matei 10:10; Luca 10:7).
Ioan apostolul a scris pe langa Evanghelia sa trei epistole si o carte profetica, Apocalipsa (Ioan 13:23, 25; 20:2; 21:20-24; Apocalipsa 1:4, 9). Toate scrierile Noului Testament (in numar de 27) au fost redactate inainte de anul 70, cu exceptia celor trei epistole ale apostolului Ioan si probabil a Apocalipsei, care au fost redactate la finele primului secol crestin. El era ultimul dintre apostoli in viata la ora aceea, ultimul ce detinea autoritatea apostolica.
Aceasta observatie ne face sa intelegem ca intre primele scrieri ale Noului Testament (Epistola lui Iacov scrisa pe la 45, Epistola apostolului Pavel catre Galateni scrisa pe la anul 48) si ultimele scrieri ale Noului Testament (Epistolele lui Ioan) e o perioada de aproximativ patru decenii. Pavel scrie ultima lui epistola cel mai tarziu pe la 67 (2 Timotei) inainte de martirajul suferit la Roma.
Analizand comparativ scrierile apostolilor Pavel si Ioan putem intelege care era starea bisericilor crestine la jumatatea secolului intai, si care era starea acestor biserici la finele secolului, mai ales ca Ioan scrie si el unor biserici carora le-a scris si Pavel (bisericile din Asia Mica din jurul orasului Efes).
Superioritatea comunitatii crestine fata de
comunitatile religiilor pagane
Putem sa descriem caracteristicile Bisericii crestine primare daca privim la scrierile Noului Testament. In aceste scrieri comunitatile crestine sunt descrise uneori de observatori din afara, iar alteori de catre slujitorii interni ai acestora. Parcurgand aceste scrieri putem descoperi caracteristicile Bisericii primare, putem intelege superioritatea ei in comparatie cu comunitatile pagane, si secretul raspandirii rapide a credintei crestine atat din punct de vedere numeric cat si din punct de vedere geografic. Superioritatea crestinismului este ilustrata in structurile religioase, etnice, rasiale, sociale, de gen si de varsta ale Bisericii.
Biserica - O unitate a Iudeilor si Neamurilor
Comunitatile crestine s-au dezvoltat pornind de la credinciosii iudei din jurul lui Iisus, dar au incorporat ulterior in noua societate atat Iudei (adepti ai religiei mozaice), cat si Neamuri (ne-iudei).O astfel de comunitate era de neconceput inainte. Evreii priveau popoarele lumii ca fiind spurcate, si admiteau in comunitatea lor doar pe cei ce deveneau evrei prin circumcizie, adoptand felul de viata cerut in Legea lui Moise. Iisus cere insa ucenicilor sai sa propovaduiasca Evanghelia tuturor Neamurilor si sa ii admita in Biserica pe baza credintei (Matei 28:19-20; Marcu 16:15-16; Luca 24:46-47)! Desi ucenicii sai au fost reticenti la inceput (Fapte 11:19), evenimentele au dus curand la inglobarea celor netaiati imprejur in Biserica. Independent de vointa lui, apostolul Petru ajunge in casa unui centurion roman, predica Evanghelia tuturor celor adunati acolo, si acestia se convertesc la credinta in Domnul Iisus. Dupa intoarcerea lui Petru la Ierusalim el este admonestat de ceilalti credinciosi evrei pentru faptul ca a intrat in casa unui „netaiat imprejur“ (aceasta era denumirea derogatorie cu care evreii desemnau celelalte popoare). In aceasta situatie apostolul explica evreilor ca Dumnezeu a dat credinta si Neamurilor, desi acestia nu s-au supus circumciziei (Fapte cap. 10-11). Experienta lui Petru ii convinge pe evreii crestini sa accepte fara rezerve pe credinciosii dintre Neamuri in sanul Bisericii (Fapte 11:18). La randul lui Pavel spune ca in Christos nu mai exista distinctie intre evrei si Neamuri (Romani 10:12).
Mai mult, apostolul Neamurilor scrie ca unitatea Evreilor cu Neamurile in Biserica lui Christos a fost taina tinuta ascunsa de veacuri (Efeseni 3:4-6), dar revelata acum. Deci Neamurile nu erau tolerate in Biserica, ci erau egale in drepturi inaintea lui Dumnezeu cu Evreii care de secole fusesera poporul lui Dumnezeu. In noua economie a Bisericii Evreii si Neamurile formau un singur trup (Efeseni 2:11-20).
Faptul ca bisericile crestine s-au dezvoltat din iudaism, a atras dupa sine imprumutul multor practici si structuri de la sinagoga. Liturghia crestina e centrata la fel ca in sinagoga pe citirea si explicarea Cuvantului (Fapte 13:15), si nu pe jertfe ca la Templu (Evrei 9:1-10 etc.); conducerea bisericilor este atribuita batranilor (Fapte 11:30 etc. ) ca la sinagoga, si nu sacerdotilor ca la Templu, etc. In acelasi timp ereziile (ebionismul si gnosticismul) ce se dezvolta in contextul contopirii celor doua grupe vor purta initial tenta iudaismului, fiind evidenta incercarea de a da credintei crestine coloratura iudaica (Filipeni 3:2-3; Galateni 6:12-15; Coloseni 2:8-23). Credinta crestina isi afirma insa personalitatea desprinzandu-se de iudaism, dar ramane o institutie in care Iudeii si Neamurile sunt in mod real una. Epistola catre Efeseni face aluzie tocmai la aceasta prapastie ce a existat intre Iudei si Neamuri, dar care a fost inlaturata definitiv prin credinta in Domnul Iisus (Efeseni 2:15-16).
(continuare in numarul viitor)
Daniel CHIU