Obsesia economiei centralizate era realizarea (si depasirea, din motive de propaganda) a planului. Planificarea dezvoltarii economice sintetiza proiecte, aspiratii motivate adesea mai mult ideologic decat economic, in virtutea carora viata oamenilor, proclamata ca scop tot din motive de propaganda, devenise un mijloc, suport si chiar simplu pretext pentru triumfala depasire a planului. Planul presupunea, desigur, un buget de stat a carui respectare era inevitabila, mecanismul preturilor impuse facand posibila permanenta sa realizare. Si statul comunist se imprumuta, cumpara utilaje pe datorie si dezvolta piete externe rentabile sau, pur si simplu, dezirabile din punct de vedere politic. Apoi, Romania si-a platit datoriile, n-a vrut sa se mai imprumute si populatia a suportat costurile.
Dupa 1989, economia romaneasca, societatea romaneasca traverseaza o dureroasa tranzitie menita, in primul rand, sa asigure trecerea de la economia centralizat planificata catre o economie de piata si de la o viata sociala desfasurata in penumbra obsesivei realizari a planului la o societate care proiecteaza economie in functie de nevoile sale confruntate pe piata si nu viceversa. N-am prea apucat sa ne bucuram de binefacerile capitalismului (cum nu le-am apucat nici pe cele minunate teoretic al comunismului, care erau perpetuu amanate in cincinalele urmatoare) ca am cazut fara parasuta in criza destul de mondiala incat sa ne cuprinda si pe noi, dar si in crizele create din nestiinta si lacomie de stapanii trecatori dar eficienti ai bugetului de stat care numara ce are de luat, fara sa aiba instrumentul economiei centralizate. Urmarind greu nascutul buget pe 2010, cam astea sunt consideratiile care se impun de la sine.
Ce mai poate sa mearga in economie, cand nimic nu prea mai pare sa asigure macar acoperirea cheltuielilor si reluarea ciclului economic? Evident, bugetul e cheia succesului. Oricine reuseste sa ofere ceva (produse, servicii) care poate fi platit de la buget are existenta asigurata. Chiar si fondurile europene incep sa fie percepute ca venituri de la buget. In aceste conditii, stimularea imaginatiei economice, creatia economica raman vorbe si cursuri pe la universitati. Pentru moment, pare (si chiar e) o sansa pentru unii. Cei cu pile (evident) dar si cuminti, disciplinati, ascultatori, mediocri. Nu mai risca nimeni nimic, nu mai creeaza nimeni nimic, caci se poate castiga multumitor stand disciplinat in bancuta, indeplinind pretioasele indicatii, planul, ce mai!
Cat va dura aceasta neotrazitie, spalarea de creiere si schimbarea comportamentului economic nu se stie. Dar, cu siguranta, pierderile in plan psihologic, comportamental sunt uriase. Nu e vorba de generatiile carora nu le-a putut fi scos comunismul din cap cu clestele, ci de generatiile care vor inceta sa creeze economic.
Stimuleaza acest buget initiativa, creativitatea?
Asigura acest buget resurse pentru depasirea inteligenta a crizei?
Este acest buget rectificabil altfel decat in jos la incasari si in sus la cheltuieli?
Evident, nu bugetul e totul. Si e clar ca si la vreme de criza se fac averi. Doar fleacul pierderii increderii in reala performanta economica atarna ca un steag zdrentuit pe catargul vaporului care nu se scufunda pentru bunul motiv ca e deja esuat.