Biserica si Securitatea - Marturisiri ( - partea întâi - )

Plecarea in vesnicii atat de neasteptata a colegului si fratelui nostru de credinta Petrica Dugulescu nadajduiesc sa trezeasca un duh de cercetare si de pocainta in bisericile noastre si in special intre pastori. Sunt incredintat ca nu exista intamplare ci numai voia lui Dumnezeu in orice eveniment major din viata noastra.

Pentru Petrica Dugulescu aceasta voie a lui Dumnezeu a insemnat un act de dragoste divina, iar pentru noi o vreme a cercetarii divine. Am aflat ca diabetul ii afectase si rinichii, dar el a continuat sa predice si sa slujeasca pana in ultima clipa, fara sa tina la sanatatea si la viata lui.

M-am intors de la Timisoara imediat dupa inmormantare. Am calatorit impreuna cu un tanar om de afaceri care nu parea sa aiba mai mult de 33 de ani. „Vin de la inmormantarea unui prieten“, am intrat eu in vorba. L-am intrebat daca fiind timisorean a auzit de Petru Dugulescu.

Spre marea mea dezamagire, mi-a raspuns ca nu a auzit niciodata numele acesta. „A fost parlamentar, si la revolutie, el a invitat multimea sa se roage in piata din centrul orasului.“
„Nu ma intereseaza oamenii politici!“, mi-a raspuns sec. Am ramas mut.
Doamne, ce putin stim noi ca oamenii ne stiu atat de putin, pe noi si mesajul nostru, si astfel, Doamne, si pe Tine!

Abia cu ocazia mortii lui Petrica am aflat despre discutiile aprinse de pe blogurile baptiste referitoare la colaborarea lui cu Securitatea intre 1980-1982. Initiativa unor persoane tinere de a incerca, prin dezvaluiri publice, sa determine marturisire si pocainta in randul slujitorilor bisericilor care au colaborat cu Securitatea, cred ca este sincera dar ineficienta. Personal regret ca noi pastorii nu am gasit cadrul adecvat unor marturisiri sincere si edificatoare. Incercarile de a clarifica aceste lucruri la nivel institutional nu au gasit, din pacate, sustinerea necesara la vremea respectiva.

In aceste zile, problema clarificarii relatiei cu Securitatea a slujitorilor bisericilor baptiste din perioada comunista, tinde sa se transforme intr-o furtuna care scoate la malul istoriei recente mai mult namol decat reuseste sa limpezeasca apele. Consider ca aruncarea in aceeasi oala a „victimelor“ Securitatii si a „vanzatorilor“ de frati, impiedica elucidarea trecutului si initiativa unor marturisiri publice sincere. Apostolul Pavel spune: „Si daca trambita da un sunet incurcat, cine se va pregati de lupta?“ (1 Corinteni 14:8).
Cred ca buna intentie nu este suficienta. Este nevoie de cunoasterea contextului istoric al acelor vremuri, pe langa citirea dosarelor de la CNSAS.

Dosarele intocmite de fosta Securitate (asa incomplete cum sunt la CNSAS sau poate completate pe ici pe colo chiar dupa revolutie) au fost scrise prin prisma interesele agentilor politiei politice comuniste.

Ma intreb, oare indraznea ofiterul de securitate sa scrie in raportul sau catre superiori ca a falimentat in a-si indeplini sarcina de serviciu?

Personal cred ca uneori nimicurile erau prezentate ca mari realizari ale ofiterului respectiv, iar infrangerile lui ca securist erau trecute sub tacere in raportul scris de acesta.
O evaluare corecta a actiunilor slujitorilor bisericilor trebuie sa tina seama de contextul bataliilor spirituale si ideologice in care acestia au slujit. Documentele de arhiva vorbesc de la sine, dar nu vorbesc complet.

Bisericile minoritare in perioada prelungita de teroare stalinista

In perioada 1948-1964, membrii activi ai bisericilor din Romania si slujitorii acestora trecusera printr-un regim de teroare. Pastorii care s-au impotrivit masurilor restrictive ale Departamentului Cultelor (organul central de Stat prin care P.C.R. isi exercita politica fata de cultele religioase) au fost destituiti si unii chiar inchisi.

Pastorii destituiti nu aveau voie sa ia cuvantul in biserica nici macar la ora biblica, atunci cand orice credincios putea sa adreseze cateva cuvinte comunitatii de credinciosi pe baza textului citit.

In organele de conducere ale Cultului au fost impuse prin interventia directa si prin mecanismul nerecunoasterii celor alesi, persoane care au devenit tortionarii fratilor lor. Conducerea Uniunii Baptiste si-a dat acordul pentru destituirea si chiar arestarea unor pastori sau predicatori laici care nu respectau dispozitiile acesteia sau ale Departamentului Cultelor.

Excluderea din Cult a liderilor si a credinciosilor care s-au solidarizat cu ei era cea mai de temut masura pe care o putea lua Uniunea Baptista. Cei exclusi erau urmariti apoi de organele securitatii si riscau arestarea daca se adunau pentru rugaciune sau daca propovaduiau Evanghelia.

Uniunea Baptista a devenit un instrument de teroare in loc de organ central de reprezentare a intereselor bisericilor locale baptiste, asa cum prevedea statutul Cultului.
Prin arondarea bisericilor, impusa de catre Departamentul Cultelor si acceptata de conducerea Uniunii Baptiste, au fost desfiintate circa 700 de biserici baptiste. Prin sinistra reglementare a serviciilor divine, impusa bisericilor locale de Uniunea Baptista la dispozitiile aceluiasi Departament, activitatea religioasa fusese redusa la doua intalniri saptamanale, una Sambata seara si una Duminica dimineata. La amvonul bisericii putea predica numai pastorul recunoscut de Uniune cu acordul Departamentului Cultelor. Pastorul nu avea voie sa predice decat in bisericile inscrise in legitimatia sa emisa de Uniunea Baptista, vizata in fiecare an.

In comitetul bisericii nu puteau fi alese decat persoane agreate si aprobate in scris de catre inspectorul teritorial de culte, numit imputernicit (al Statului).

Persoanele care urmau sa fie botezate trebuiau prezentate pe o lista inspectorului de culte si numai cei aprobati puteau fi botezati.

In 1969, cand la varsta de 25 de ani am fost ordinat (hirotonisit) ca pastor al bisericii baptiste „Sfanta Treime“ din Bucuresti, unul din liderii Cultului Baptist, m-a avertizat ca in 15 ani toate bisericile minoritare (deci si bisericile baptiste) vor disparea din Romania. M-a avertizat sa imi indeplinesc slujba de pastor in asa fel incat sa nu starnesc furia autoritatilor de Stat si astfel conducerea Uniunii sa fie obligata sa ma destituie. Ma sfatuia sa nu le fac greutati in munca de reprezentare a „intereselor“ bisericilor.

Pastorii care au supravietuit destituirilor (au mai ramas aproximativ 140 de pastori pentru circa o mie de biserici baptiste) erau in buna masura intimidati de Securitate si de casapii din Departamentul Cultelor.

In cadrul sedintelor de orientare (cetateneasca si doctrinara), directorul Directiei pentru Cultele Neoprotestante din Departamentul Cultelor spunea: „Robinetul libertatii religioase este in mana noastra! Va purtati bine, va dam libertate! Nu va purtati bine...,inchidem robinetul...!!!“

Astfel, pastorii „cuminti“ se bucurau de sprijinul conducerii Uniunii Baptiste si de intelegerea Departamentului Cultelor cand solicitau o reparatie minora a casei de rugaciune care ameninta sa se prabuseasca sau cand solicitau aprobare pentru cumpararea unui nou mobilier, a unor instrumente (mandoline, instrumente de suflat pentru fanfara, pian, sau orga).

Cei mai obedienti erau sprijiniti chiar sa obtina o autorizatie de extindere a cladirii bisericii, sa studieze in Institutele de Teologie de grad Universitar ale bisericilor istorice sau in strainatate si sa calatoreasca in strainatate.

Comunistii au incurajat centralizarea excesiva a Cultului baptist, care potrivit propriilor convingeri este un Cult laic si in care primeaza autonomia bisericii locale asupra structurilor organizatorice interne. Comunistii au descurajat slujirea laicilor si au promovat hegemonia slujitorilor bisericilor, in special a pastorilor. Comunistii au interzis grupurile mici in case pentru rugaciune, studiu biblic, partasie si evanghelizare. Colaboratorii obedienti nici macar nu au negociat, ci au executat orbeste.

Sloganul ideologiei comuniste in acea vreme era ca proletariatul victorios a maturat de pe scena istoriei clasa politica reactionara (in realitate clasa politica democrata), clasa exploatatoare a mosierilor si a capitalistilor (prin reforma agrara excesiva si nationalizarea abuziva) si a iesit biruitor la sate prin colectivizarea (fortata). Patura intelectuala (nu se ridica la vrednicia de a se numi clasa) era privita cu mare suspiciune, dar nu putea fi desfiintata, ci doar innoita ideologic.

Biserica Greco-Catolica fusese desfiintata prin lege ca de altfel si celelalte minoritati confesionale care nu fusesera recunoscute de Statul Roman.

Denominatia Oastea Domnului a fost deasemenea desfiintata. Liderii acestora au fost inchisi, exterminati, iar cei eliberati in 1964 au continuat sa fie urmariti de Securitate.
Preotii si calugarii ortodocsi considerati dizidenti au avut si ei de suferit atrocitatile regimului totalitar comunist.

Ultimul dusman care sta in calea victoriei depline a socialismului nationalist erau bisericile minoritare: Baptiste, Penticostale, Crestine dupa Evanghelie si Adventiste.
Pentru acestea, perioada de teroare a fost prelungita prin intermediul Departamentului Cultelor si al Securitatii pana in anul 1973 si reluata apoi la scurt timp sub presiunea evenimentelor externe.

In toata aceasta perioada, Securitatea si-a recrutat informatori din randul credinciosilor si chiar a slujitorilor bisericilor pentru a supraveghea si preveni, spuneau ei, actiunile dusmanoase impotriva tarii. Astfel in plasa Securitatii au cazut tot felul de persoane, datorita amenintarilor, santajului sau promisiunilor.

Dupa parerea mea, colaborarea cu Securitatea a cuprins trei categorii de persoane:
(1) „Tortionarii“ au fost acei lideri, pastori sau membri anonimi care din diferite motive au devenit vanzatori de frati si agenti loiali regimului comunist, actionand impotriva intereselor Evangheliei. Intre acestia au fost si pastori sau profesori de seminar care aveau sarcina sa supravegheze activitatea colegilor lor si sa denigreze slujirea acestora in tara si in strainatate. In cazul acestora cred ca se poate vorbi de o spalare a creierului. Acestia au facut pactul cu diavolul.

In opinia mea, toti acestia chiar daca astazi nu au dosare la CNSAS au facut politie politica. Unii dintre ei sunt, probabil, reactivati si dosarele lor sunt inaccesibile;

(2) Informatorii santajati sau cumparati prin diverse avantaje, care nu urmareau direct distrugerea colegilor lor si nici impiedicarea Evangheliei, dar le acceptau. Acestia au dat „mana cu diavolul ca sa treaca puntea“. Oameni fara coloana vertebrala sau cu spinarea franta, acestia sustineau activ sau pasiv actiunile „tortionarilor“. In opinia mea, cei mai multi si-au vandut sau si-au tradat fratii, desi, poate nu toti;

(3) Informatorii ingenunchiati prin amenintare sau chiar prin violenta.
Acestia au acceptat pentru o perioada colaborarea cu Securitatea dupa dictonul: „Zi ca ei si fa ca tine!“.

Unul dintre acesti pastori „informatori“ dadea „note informative“ cu predicile sale. „Iti bati joc de noi, au strigat infuriati casapii! Pai, daca numai eu am predicat, ce sa va spun?“

Altul care conducea un misionar strain prin bisericile pe care le pastorea, in nota informativa vorbea numai despre frumusetile patriei de care era incantat strainul. Cei mai multi au fost abandonati de Securitate, mai devreme sau mai tarziu, ca fiind „nesinceri“. Unii dintre ei, s-au desprins din „cursa diavolului“ prin refuzul lor categoric si astfel si-au atras furia Securitatii, devenind „suspecti“.

In 1972 am aflat ca in biserica pe care o pastoream, sase din cei zece membri ai comitetului de conducere erau informatori ai Securitatii. Unul dintre ei mi-a marturisit inca atunci si m-a rugat sa il anunt cand sunt probleme importante de discutat in comitetul bisericii ca sa nu fie prezent si sa nu fie obligat sa ii informeze. Altul insa, m-a asigurat ca el nu da note informative, ci doar le citeste pe ale celorlalti (destul de multi daca ii luam in considerare pe cei ce nu faceau parte din comitetul bisericii) si confirma sau infirma rapoartele lor.

Cu trecerea timpului si pe masura relaxarii atitudinii Partidului Comunist fata de biserici (relaxare care venea fie din convingerea ca situatia este sub control, fie datorita unor circumstante politice interne sau externe) „tortionarii“ au actionat din ce in ce mai mult ca agenti sub acoperire. Unii erau chiar agenti secreti intre noi cu „fata umana“.

Cand (in anul 1980) am fost ales coordonatorul programului national/international subteran de Educatie Biblica prin Extensie (BEE) intr-o sedinta secreta la Oradea la care nu am putut participa, directorul de Relatii Externe a Cultului Baptist m-a chemat inainte ca eu sa aflu despre aceasta alegere si mi-a spus: „Vasile ai grija, ai fost ales coordonatorul national al BEE si organele superioare de partid si de stat considera ca este vorba de o organizatie subversiva“.

(continuare in numarul viitor)
Pastor Vasile Alexandru Talos,
fost presedinte al Uniunii Bisericilor Baptiste