Cu cateva saptamani in urma va invitam la o seara speciala, cu muzica de calitate. Va invitam la seara Radu Lupu. Mare mi-a fost bucuria sa vad ca multi dintre dumneavoastra ati onorat cu prezenta aceasta invitatie. Sa aud vorbindu-se romaneste in jurul meu, in holul superbei sali de concerte ale orchestrei simfonice din Chicago, mi-a creat un sentiment de impacare si solidaritate, mi-a dat speranta de unitate. Dupa cum va promiteam, in articolul precedent, a fost, intr-adevar, un privilegiu.
In dupa-amiaza zilei de 10 februarie, performanta muzicala a lui Radu Lupu a ajuns aproape de perfectiune. Fiecare nota n-ar fi putut fi atinsa cu mai multa precizie, cu mai multa rigurozitate decat a fost sub degetele maestrului roman.
Radu Lupu este ca un motor cu reactie perfecta: fara greseala, fara ezitare, fara emotii, fara frica, este in cercul lui.
Din prizma mea, daca nu ar subestima audienta si ar incerca sa invite si pe ceilalti in cercul lui, ar fi cu mult mai aproape de perfectiunea cercului.
Dar, poate, nu este vina lui, a fi in cerc este sa incerci sa intri in cerc sau in hora, depinde in care cerc doresti sa fii. Mie imi place hora si la pian, dar este greu daca Radu Lupu nu vrea sa joace hora cu noi, pentru ca si noua ne place pianul. Ca sa joci o hora trebuie sa formezi un cerc, iar romanii din audienta au completat cercul si sangele de roman l-a completat pe el.
Dupa cum ii este obiceiul, Radu Lupu, in vizita sa de la Chicago Symphony Center, nu a vorbit nici cu jurnalistii, dar nici cu publicul prezent la concert.
O personalitate de o seriozitate extrema, pianistul roman, nascut in Galati, nu acorda interviuri si nu-si permite nici un fel de interactiune emotionala cu ascultatorii sai. Fiind fata in fata cu muzica lui, nu te poti abtine sa nu observi distanta, chiar raceala, dintre tine si interpret, chiar daca acesta se afla doar la cativa pasi de tine.
Radu Lupu nu se conecteaza cu publicul. Singura conectie pe care o simti este dintre muzica pe care o interpreteaza si propriul sine. Iar energia din aceasta conectie face sa se auda o muzica cum nici o muzica nu s-a mai auzit inainte.
Dar, de data aceasta, pianistul roman ne-a zambit de cateva ori, ba chiar ne-a salutat la sfarsitul concertului, gest intalnit rar in comportamentul sau. Si, daca aceste aparent nesemnificative gesturi n-ar fi fost de ajuns, ne-a mai oferit si doua encores, pe langa cele doua seturi muzicale, de 45 de minute.
Sonata in D Major, D. 850, de Schubert si Preludes, Book I, de Debussy au fost alegerea muzicala a lui Radu Lupu pentru recitalul de duminica. Nici una dintre aceste compozitii nu este, insa, interpretata frecvent de alti pianisti si, cu siguranta, nimeni nu le aranjeaza ca pereche. Asta pentru ca sunt partituri greoaie, aproape impenetrabile, chiar neatractive, insa care au primit coerenta, profunzime, ritm si remarcabila devotare.
Cred ca maestrul roman a interpretat compozitiile muzicale mai bine decat insasi compozitorii lor. Asta pentru ca foarte rar ai sa intalnesti un pianist mai implicat intr-o piesa muzicala decat Radu Lupu. Pentru Radu Lupu nimic altceva nu exista decat muzica. Cand este la pian este in transa. Radu Lupu este E = mc2-ul muzicii pe care o interpreteaza.
Fiecare pianist isi spune propria poveste, prin muzica pe care o interpreteaza. Atatea interpretari atatea povesti. Este imposibil ca sa auzi aceeasi poveste de doua ori. In ovatiile si aplauzele publicului, pianistul roman si-a continuat firul povestii, acordand doua encores, tot din Debussy, care au sunat ca un episod muzical cu un final neasteptat, aproape improvizat.
Daca in recitalul de duminica, Radu Lupu a fost cea mai importanta persoana, pe locul doi a fost audienta. Multi dintre ei, romani. Sper ca maestrul stie cat de mult ne mandrim cu el si sper ca stie ca apreciem o valoare cand o avem, cand o vedem, dar mai ales cand o auzim.
Acesta este romanul Radu Lupu si nici jumatate din ce este nu a fost spus. Imaginati-va cat a ramas nespus.
Maria M. Iorga - Romanian Tribune